Problema succesiunii la tron a femeilor în Anglia medievală
În Anglia Evului Mediu, ideea unei femei-monarh era extrem de controversată și trezea amintiri foarte neplăcute privind ce se întâmplase în secolul al XII. Atunci, pretențiile Matildei, fiica lui Henric I, de a accede la tron după moarta tatălui ei, au aruncat țara într-un lung și sângeros război civil. În secolul al XVI-lea, situația părea să fie pe cale să se repede, după moartea tânărului Edward al VI-lea. Cu toate acestea, a fost posibil atunci ca tronul să revină unei femei.
În secolul XXI, ne este ușor să ne imaginăm o regină medievală puternică, având-o bineînțeles în minte pe Elisabeta I. Iar pentru englezii contemporani, care trăiesc de șase decenii sub conducerea Reginei Elisabeta a II-a, predecesoarea sa reprezintă un adevărat icon cultural, și încă unul și mai important decât Henric al VIII-lea.
Anglia a fost condusă de regi până la jumătatea secolului al XVI-lea, când Ccoroana a revenit unor femei:Mariei, prima fiică a lui Henric al VIII-lea, și Elisabetei, care avea să devină unul dintre cei mai importanți monarhi din întreaga istorie a țării. Însă în prima jumătate a secolului al XVI-lea, nimeni – nici Henric, nici miniștrii sau supușii săi – nu își imaginea ce avea să urmeze. Pentru Henric al VIII-lea, cât și pentru strămoșii săi, Coroana trebuia să revină, fără niciun fel de discuție, unui bărbat. Regele trebuia să păstreze ordinea în regat în calitatea sa de judecător suprem și trebuia să meargă la război pentru protejarea țării împotriva amenințărilor externe. Iar în mintea tuturor, aceste sarcini nu puteau fi îndeplinite de o femeie. Sarcinile reginei erau cu totul altele, după cum ne arată și originile cuvântului. Queenîși are originile în cuvântul anglo-saxon cwén, care înseamnă doar „soția regelui”, nicidecum omologul său feminin.
De aceea își dorea Henric al VIII-lea atât de tare un fiu. Fiind al doilea monarh al unei dinastii noi și încă fragile carescosese Anglia dintr-un îndelungat război civil, era datoria sa de a da țării o dinastie glorioasă. Fiicele nu intrau în planul său decât în ideea că ele puteau contribui la întârirea dinastiei și a poziției internaționale a statlui prin alianțele matrimoniale. Henric a refuzat pe parcursul vieții să se gândească la posibilitatea ca una dintre fiice să-i succeadă la tron, și asta în pofida faptului că femeilor nu le era interzis în mod explicit, ca în Franța, să preia Coroana. În alte țări, precum în Spania, au existat precedente care au favorizat venirea la tron unor femei. În Castilia, exemplul domniei Reginei Urraca, din secolul al XII-lea, a fost folosit pentru a asigura ascensiunea la tron, 300 de ani mai târziu, a Isabelei, prima soarcă a lui Henric. La rândul său, această experiență a convins-o pe fiica Isabelei, Catherine de Aragon, că fiica ei, Mary, este demnă de tronul englez.
Însă în Anglia, istoria venea cu exemple negative. Pretențiile Matildei, fiica lui Henric I, de a moșteni tronul la moartea tatălui său nu au dus la prima domnie a unei regine, ci la 18 ani de război civil. În cele din urmă, dreptul Matildei de a asigura succesiunea a fost recunoscut prin Tratatul de la Winchester, însă prin venirea la tron a fiului ei. Astfel, era acceptată posibilitatea ca succesiunea să fie asigurată și pe linie feminină (nu ca în Franța).
Evident, Henric nu și-ar fi dorit să moară câtă vreme unicul său fiu era încă minor. În 1547, la moartea sa, Edward – noul Edward al VI-lea – avea doar 9 ani și nu era cu nimic mai capabil ca surorile sale mai mari să-și exercite rolul. Totuși, Henric al VIII-lea a lăsat în testament dispoziții privind situația tragică în care i s-ar întâmpla ceva lui Edward. Henric declara că moștenitorii din sângele lui trebuie să aibă prioritate;astfel, fetele sale ar trebui să moștenească tronul în ciuda faptului că erau copii ilegitimi. Faptul că această contradicție nu a fost niciodată contestată în timpul vieții sale se datorează autorității puternice de care s-a bucurat Henric al VIII-lea.
După urcarea pe tron, Edward avea alte idei. Deși foarte tânăr, cu puțin timp înainte de moartea sa, el a propus propria regulă de succesiune, neacceptând – din motive religioase – ideea unei femei monarh. Tot din motive religioase, el a refuzat din start posibilitatea ca sora sa, Mary, care era de religie catolică, să poată moșteni Coroana. Problema era că pe linia Tudorilor nu exista niciun moștenitor masculin. Henric al VII-lea avusese trei băieți, dar doar unul supraviețuise, cel care a devenit Henric al VIII-lea. Iar surorile acestuia au lăsat doar moștenitori de sex feminin:Mary, Regina Scoției, era moștenitoarea Margaretei, sora mai mare a lui Henric, iar fiica acesteia, Frances Brandon, Ducesă de Suffolk, avea la rândul ei doar trei fete:Jane, Katherine și Mary Grey.
Edward le-a exclus pe surorile lui vitrege din ecuație pentru că nu erau copii legitimi, iar vărul său scoțian nu era protestant. Astfel, verișoarele sale-Jane, Katherine și Mary Grey- reprezentau, în opnia lui, singura opțiune. Inițial, dispoziția privind succesiunea pe linia surorilor Grey spunea că tronul trebuie să revină moștenitorilor de sex masculin ai lui Jane (the Lady Jane’s male heirs), cea mai mare dintre surori. Însă această dispoziție a fost modificată, devenind the Lady Jane andher male heirs.Jane Grey devenea astfel moștenitoarea Coroanei. Această chestiune a fost decisă cu doar câteva săptămâni înaintea morții tânărului rege.
Jane Grey a fost proclamată regină – prima din istoria Angliei – pe 10 iulie 1553. Ea va deveni cunoscută însă drept „Regina de 9 zile”, căci domnia sa se va sfârși la doar nouă zile de la proclamarea ei ca regină.
Poziția ei, oricum controversată, era acceptată doar ca parte a unei strategii prin care Edward urmărise să păstreze linia de regi protestanți. În plus, se punea problema dacă Edward avusese dreptul de a nu ține cont de testamentul tatălui său și de legile adoptate anterior de Parlament. Mai mult decât atât, modalitatea arbitrară prin care Edward impusese modul de succesiune a fost privită drept un posibil precedent foarte periculos. De aceea, în scurtă vreme, a devenit clar că moștenitorul legitim – inclusiv în viziunea populației – era Mary, fiica mai mare a lui Henric al VIII-lea.
Ea a fost proclamată regina Angliei pe 19 iulie 1533, iar problema privind dreptul unei femei de a moșteni tronul a fost decisă definitiv dintr-un singur motiv:pur și simplu nu exista altă variantă. Singura controversă din jurul lui Mary se datora religiei sale:ea era catolică și era decisă să restaureze catolicismul în Anglia.
Imediat, s-a pus și problema succesiunii. Mary avea 37 de ani și nu era căsătorită. Era, deci, foarte important să găsească un soț cât mai repede, căci nu putea concepe ca, în cazul morții sale, tronul Angliei să ajungă în mâinile fiicei bastarde-și, poate mai important chiar, prostestatne!-ale Annei Boleyn.
Problema era că, potrivit tradiției, soțiile trebuiau să se supună soților. Dar dacă soția era regină?! Însemna asta că, prin căsătoria lui Mary, țara ar fi câștigat un rege care ar fi avut mai multă autoritate decât regina? De aceea, mulți considerau că Mary trebuie să se căsătorească cu un englez, căci un soț dintr-o dinastie străină s-ar fi amestecat în probleme interne ale țării. Mary a decis însă că nu se poate căsători cu un englez, căci acesta ar fi fost supusul ei și nu putea iubi un om, și nici nu i se poate supune în calitate de soție, care nu-i este egal. De aceea, trebuia să-și caute un soț al cărui statut să fie la același nivel cu al ei. Astfel, la 25 iulie 1554, Mary se căsătorește cu vărul ei, Regele Filip al II-lea al Spaniei. Povtrivit înțelegerilor încheiate, Filip avea să poarte titlul de rege al Angliei, fără a avea însă niciun fel de autoritate în această calitate.
Dacă Mary ar fi avut vreun moștenitor, viitorul Angliei ar fi putut consta într-o uniune cu teritoriile spaniole din Țările de Jos. Dacă ar fi trăit mai mult, catolicismul pe care a încercat să-l restaureze în Anglia ar fi putut prinde rădăcini mai puternice. Însă Mary a murit la 42 de ani, în noiembrie 1558, iar Coroana a revenit surorii sale mai tinere, Elisabeta, care beneficiase de oportunitatea de a observa îndeaproape problemele cu care s-ar putea confrunta în calitate de regină a Angliei. Elisabeta a fost proclamată regină pe 17 noiembrie 1558, iar la acel moment nimeni nu bănuia că această tânără de 25 de ani avea să influențeze într-atât istoria țării sale încât să dea numele unei epoci.
Helen Castor, Elizabeth I:Exception to the Rule, în „History Today”, 2010, vol. 60, nr. 10,
