Prin cenuşa industriei: Cum s-a destrămat covorul de Cisnădie

„Adevărul" începe serialul „Prin cenuşa industriei" cu povestea celei mai mari fabrici de covoare din sud-estul Europei, Textila Cisnădie, falimentată după un secol şi jumătate de tradiţie.

Ne aflăm din nou în febra privatizărilor. Statul a început seria 2012 cu Oltchim Râmnicu-Vâlcea, dar importanţa de a salva unul dintre cele mai mari combinate din ţară s-a pierdut în umbra unei licitaţii halucinante. Fondul Monetar Internaţional ne îndeamnă ca, în următoarele şase luni, să continuăm privatizările cu Transgaz, Romgaz, Hidroelectrica şi cu alte companii de stat. Dacă nu sunt realizate transparent şi punând condiţii drastice de bonitate firmelor participante, privatizările româneşti riscă să aibă un singur efect:falimentul. Cine îşi uită trecutul îi va repeta greşelile! De aceea, ziarul „Adevărul" lansează astăzi serialul „Prin cenuşa industriei", care îşi propune să readucă în actualitate poveştile unor fabrici de legendă pe care România le-a privatizat şi le-a pierdut.Veţi putea citi istoria fabricii de covoare de la Cisnădie, a fabricii de ţigarete de la Sfântu Gheorghe, a Uzinei Aro Câmpulung-Muscel şi a Întreprinderii de încălţăminte Partizanul Bacău. Pornind de la vremurile lor de glorie şi ajungând în anii grei ai tranziţiei, în care şi-au trăit decăderea şi, mai apoi, sfârşitul. În urma lor au rămas mii de şomeri, oraşe cu un viitor incert, cu tineri plecaţi peste hotare şi bătrâni nostalgici după comunism. Sunt patru exemple relevante pentru ceea ce s-a întâmplat cu industria românească după 1989. Şi toate poartă amprenta unor personaje controversate desprinse din zona ocultă a sistemului comunist. În spatele acestor realităţi se află răspunsurile.Acum 30 de ani, pentru un covor de la Textila Cisnădie trebuia să te înscrii pe liste. Aşteptai şi câte 10 ani să îţi vină rândul, cam la fel ca pentru o maşină Dacia. Un covor costa cât un salariu mediu, dar valoarea sa era mult mai mare pe scara ierarhiei sociale. Se mai făceau covoare la Iaşi şi la Alba Iulia, dar cel de Cisnădie devenise extravaganţa permisă românului „cazat" de Partid în blocurile gri.Toamna anului 2012, oraşul Cisnădie din judeţul Sibiu. Între case săseşti şi catedrale din piatră există un monolit cenuşiu pe care scrie Covtex Feizy. Prin curte bate vântul; niciun muncitor, nicio maşină de marfă, niciun zgomot. De un an nu se mai produce nimic. Într-o sală rece funcţionează, încă, un magazin de desfacere, ultima rămăşiţă a ceea ce a fost cândva Textila Cisnădie, cea mai mare fabrică de covoare din sud-estul Europei. Doi bărbaţi trişti încearcă să vândă ce a mai rămas în stoc. Când şi ultimul covor va ajunge în sufrageria cuiva, atunci fabrica nu va mai exista.În următoarele patru pagini este povestea eşecului unei bresle, a textiliştilor, înfiinţată de saşi cu multe sute de ani în urmă. Peste timp, ei i-au învăţat şi pe români să facă covoare şi, încet-încet, s-au pus bazele unei adevărate industrii. Asta se întâmpla în urmă cu 140 de ani. Azi, nimeni nu-şi explică cum a murit această fabrică. Textiliştii fie au ieşit la pensie, fie s-au angajat pe la alte fabrici, de alt profil. Saşii au plecat în Germania. Războaiele uriaşe, care cândva ţeseau un milion de metri pătraţi de covoare pe an, au fost vândute la fier vechi.UN INGINER IUBEA O TEXTILISTĂ LA „DUBLU PLUŞ"În 1972, Gicuţa Nartea a venit din Oltenia la fabrica de covoare de la Cisnădie. Avea 18 ani. Oamenii de la personal plecau periodic prin satele din ţară şi aduceau autocare pline cu fete. Din cei 6.000 de angajaţi, aproape trei sferturi erau femei. Exista în incinta fabricii un grup şcolar unde fetele învăţau carte, dar şi meserie. Primeau camere la cămin şi începeau să cunoască băieţi.

La câţiva kilometri de Cisnădie se afla Şcoala de Ofiţeri „Nicolae Bălcescu". Duminica, viitorii ofiţeri şi viitoarele textiliste dădeau roată pe sub arini. Pentru Gicuţa Nartea şi pentru generaţia ei, începutul anilor '70 a fost raiul pe pământ. Ascultau „Europa Liberă" doar pentru muzica uşoară. Mergeau la schimburi de experienţă, se lăsa cu mese şi cu dansuri. „Vara plecam cu trenul prieteniei la mare. Toate erau frumoase şi vesele, ieşeam la grătare. Noi aşa credeam că e bine, cu Ceauşescu mergem înainte!".Şi azi, dacă te aşezi la masă într-un han din Cisnădie, e foarte posibil să auzi o poveste de alcov din timpurile de glorie ale fabricii. Bărbaţii încă îşi povestesc aventurile din turele de noapte. Aşa am aflat de dragostea sub un război dintre o ţesătoare la dublu pluş, poreclită „Calul Troian", căci era ciolănoasă, şi un inginer mecanic. Era frumos la fabrica de covoare. Se făceau şi dragoste, şi război.VIOREL HIZO ŞI BLATURILE DE LA FC TEXTILAAurica Hămbăşan a fost directoarea fabricii vreme de 13 ani, între 1977 şi 1990. Ţine ca pe icoane pozele vechi din fabrică, în jurul căreia se crease un întreg univers. 6.000 de oameni. Aici munceau, aici se distrau, aici îşi creşteau copiii. Fabrica avea cor, echipe de fotbal, handbal şi popice, avea creşe şi grădiniţe. Fabrica avea totul. Pentru că a fost şi microbistă, Aurica Hămbăşan a făcut tot ce era legal şi ilegal pentru echipa FC Textila Cisnădie, antrenată în anii '70 de Viorel Hizo.

„Hizo lucra la punctul de desfacere. Era foarte muncitor, se urca în containere şi, împreună cu oamenii, încărca marfa pentru export. Era şnur. În timpul ăsta a jucat la echipă, apoi a antrenat. Păi, mă duceam cu el şi aranjam meciurile. În toate m-am băgat. Am plecat după un arbitru care stătea în Arad. Eu şi Hizo", îşi aminteşte fosta directoare.

FC Textila avea ca obiectiv promovarea în Divizia B, iar asta s-ar fi întâmplat numai cu o victorie la meciul de baraj. „Arbitrul ne-a promis că ne ajută, vorbisem să-i dăm ceva bani după meci. Dar pe teren a ţinut cu ceilalţi. Mai-mai să-l omoare lumea din tribune. Cu parul umblau după el. L-au scos miliţienii cu duba din stadion şi când au ieşit din oraş l-au trântit într-un şanţ", se amuză acum Aurica Hămbăşan. Desigur, echipa FC Textila mai există doar în astfel de amintiri.

Actualul director: „Vom da faliment, nu există altă soluţie"

„După Revoluţie, fabrica mergea atât de bine, încât muncitorii cumpărau covoare şi le revindeau ca speculanţi", povesteşte Alexandru Bârcea, fost lider sindical la Cisnădie. Este începutul clasic al democraţiei în fabricile româneşti. Populaţia, văduvită până atunci de produse, a dat năvală să cumpere din stocurile uriaşe, drămuite de Ceauşescu pentru export. Satisfăcuţi de cererea mare de pe piaţa internă, conducătorii fabricilor au pierdut, la începutul anilor '90, contactul cu partenerii de afaceri din străinătate. Mai târziu, când şi-au dat seama că nu pot supravieţui fără export, au ajuns la mâna foştilor agenţi din comerţul exterior al României comuniste. Aceştia s-au implicat mai târziu şi în privatizările din care românii au avut, de cele mai multe ori, de pierdut. La Cisnădie se respectă întocmai acest calapod.

Lae Dumbravă, fost inginer la Textila, explică foarte concis începutul sfârşitului pentru marea fabrică de covoare:„Înainte de 1989 se făcea export prin întreprinderile de comerţ exterior. După 1990, cei care lucrau în aceste întreprinderi s-au privatizat, şi-au făcut firmele lor. Şi veneau şi ne cereau nouă comisioane foarte mari ca să ne facă legătura cu clienţii, pentru că ei aveau toate contactele. Noi nu le-am putut da acele comisioane şi aşa am pierdut pieţele externe, de exemplu piaţa Japoniei, una dintre cele mai importante".UN COLOS, LA MÂNA UNEI FIRME DE APARTAMENTAjunsă în pragul falimentului, Covtex Cisnădie (denumire primită după Revoluţie) primeşte de la Bancorex, în 1995, un credit în valoare 18 miliarde de lei (8, 8 milioane de dolari). Numai că banii nu sunt viraţi în conturile fabricii, ci în contul unei firme de apartament. Patronul acesteia, Vasile Caraian, personaj cu influenţă în Guvernul PDSR-ist din acea perioadă, s-a angajat să asigure materia primă pentru Covtex, însă toate operaţiunile financiare să treacă prin firma lui. Mare parte din creditul contractat a rămas în contul lui Caraian, o parte s-a dus către directorii fabricii, iar „fărămiturile" au fost cheltuite pe materii prime care au ţinut producţia pe linia de plutire.

Caraian şi trei dintre directorii de la Cisnădie au fost condamnaţi pentru dare şi luare de mită, fals şi uz de fals, trafic de influenţă, înşelăciune şi gestiune frauduloasă. Bancorex a sfârşit devalizată, iar în 1996, Covtex Cisnădie a ajuns din nou în pragul falimentului, cu datorii imense la bănci şi la stat.

Este momentul în care intră în scenă Petre Boldişor, „şeful covoarelor pe ţară până în 1990", după cum se autocaracterizează. Boldişor lucrase înainte de Revoluţie în comerţul exterior, unde negocia contractele de industrie textilă cu clienţii din Vest. După Revoluţie şi-a deschis o firmă de comerţ cu covoare şi a păstrat relaţii cu firme străine cu care colaborase în anii ‘70-‘80.

În 1996, prin intermedul lui Boldişor, ajung în România americanii de la firma de distribuţie de covoare Feizy, patronată de americanul cu origini iraniene John Feizy.

Ei au cumpărat fabrica de la Cisnădie, răscumpărând-o de la bănci. De toate acestea s-a ocupat Petre Boldişor, numit manager al Covtex Feizy - noul nume al fabricii sibiene de covoare. „Trei milioane şi jumătate de dolari au fost datoriile pe care le-am plătit băncilor şi statului pentru a răscumpăra fabrica. Din 1996 până în 1998 am investit alţi bani în utilaje noi. Am mai băgat un milion de dolari în maşinării", spune Boldişor.

NE-AU SCOS DATORI 

Retehnologizarea a adus cu sine scăderea numărului de angajaţi. Din cei 6.000 de oameni ai vechii fabrici, rămăseseră 1.800 în 1997 şi 400 în 2000. Chiar şi cu utilaje noi şi cu bugete de salarii mai mici, Covtex Feizy a fost numai pe pierdere din 1999 şi până azi. Lucru ciudat, dacă ţinem cont că a prins inclusiv contracte cu statul (a mochetat, între altele, Palatul Cotroceni) şi a obţinut venituri importante şi din vânzarea unor utilaje la fiare vechi. Boldişor dă vina pe concurenţă. „India, Pakistan, China, Turcia, ţările mari producătoare de covoare, au mână de lucru ieftină. Nu am putut ţine pasul. Başca şi faptul că regimurile astea politice n-au fost interesate niciodată de producţie şi mereu ne-au dat în cap".Criza care a debutat în 2008 a însemnat un nou pas înapoi pentru fabrica sibiană. „A scăzut piaţa imobiliară, de care piaţa de covoare e strâns legată. Ne-am trezit în situaţia de a închide producţia", spune Petre Boldişor. Fabrica a produs ultimul covor anul trecut. De atunci, la Covtex Feizy mai funcţionează doar un magazin de desfacere, pentru lichidarea stocului. Fabrica a intrat în insolvenţă. „Vom da faliment, nu există altă soluţie. Utilajele nu mai sunt, pe cele care au fost bune le-am vândut, iar cele mai multe au fost date la fier vechi. Avem datorii la stat care se ridică la... un rahat, vreo 300.000 de lei noi plus 1.700.000 penalizări. Şi datoria faţă de firma americană, care se ridică la vreo 3 milioane jumate de dolari. Datorii care vin din investiţia iniţială a firmei-mamă, Feizy", explică Boldişor.Halele de producţie ale fabricii de covoare îşi trăiesc, probabil, ultimele zile. Firma americană nu va pleca de pe piaţa românească cu pierderi. Curtea de cinci hectare este de vânzare. „Aştept investitori - spune Petre Boldişor - care să folosească terenul, să facă ce vor ei. Orice. Covoare nu se mai pot face în România. Am încercat să găsesc investitori care să valorifice clădirile, dar toţi sunt interesaţi de teren, vor să facă supermarketuri, cartiere de blocuri".Prin alte oraşe, fabricile au fost înlocuite de malluri, cu alte cuvinte producţia e înlocuită de piaţa de consum. Boldişor nu crede că aşa va fi şi la Cisnădie:„Mall nu ştiu dacă se face, că e oraşul mic, dă-l dracu'".

Vedetele şi nomenclatura se îmbulzeau la Cisnădie

În ceea ce priveşte producţia, în rapoartele anuale Textila Cisnădie era pe primul loc în judeţul Sibiu. Mare parte mergea la export, în Uniunea Sovietică mai ales, unde, din cauza frigului, covoarele erau agăţate şi pe pereţi, fiindcă lâna izola camerele. Covoarele rămase în ţară ajungeau la nomenclatură şi la vedetele vremii.„Mirabela Dauer, Mihai Constantinescu, asta... Lebăda Neagră - Dida Drăgan, mereu treceau pe aici şi luau covoare", îşi aminteşte fostul inginer Adrian Nartea. La finalul anilor '80, producţia de covoare de la Cisnădie a fost acaparată de cererea uriaşă venită de la Bucureşti pentru Casa Poporului. „Toate covoarele din Casa Poporului sunt făcute la Cisnădie. Când le văd la televizor mă apucă frica, îmi amintesc sub ce presiune am muncit atunci. Erau covoare de mărimea stadionului", spune Aurica Hămbăşan.

 Sursa: www.adevarul.ro