Primele secole ale Evului Mediu în Italia: Viața în mediul rural
După căderea Imperiului Roman, în Italia, marii latifundiari, autohtoni sau barbari, obișnuiau să trăiască în orașe, care, deși depopulate, aveau încă o pătură subțire de meșteșugari (olari, tâmplari, fierari etc.) și negustori, iar prezența unor episcopi garanta o formă de continuitate. Acest fapt a lăsat țărănimii o oarecare independență în organizarea satelor, numite în latină vici, cuvânt ce a dat și românescul vecin, termen ce indica țăranul liber, săteanul. Vom închide paranteza mioritică amintind că în legile barbarilor longobarzi din secolele VII-VIII, țăranii erau adesea numiți direct romani, probabil prin același proces, pentru unii șocant, ce a dus pe plaiurile noastre la transformarea etnonimului romanus (roman) în rumân (țăran lipit de glie, iobag).
În Gallia, sub influența noii aristocrații germanice, proprietarii adoptă un stil de viață mai rustic, ducând la un sistem diferit de exploatare. În zonele dintre fluviile Loara și Rin, teritoriul din care își lărgiseră treptat puterea frâncii, ajungând să domine toată țara ce le va purta numele, vilele se transformă în ferme centralizate, numite curți (lat. curtis), în care proprietarii aveau reședința și își exercitau direct drepturile, lăsând puțin spațiu de inițiativă. Chiar și regii obișnuiau să folosească mari curți și domenii pentru sejururile de vară, unde se dedicau odihnei și vânatului. Sistemul va fi exportat și în Italia după anul 774, când Carol cel Mare i-a învins pe lombarzi și a ocupat peninsula.
Cazuri interesante de transformare a vechilor vile rustice au fost documentate în Pannonia, unde proprietarii nu doar că au unit clădirile pentru a ușura controlul și apărarea muncitorilor (lucru prezent pe alocuri și în restul Imperiului occidental), dar au și înălțat etajele rezidențiale, întărind zidurile și ridicând turnuri de apărare, în vederea unor posibile atacuri din exterior. Arheologii Riccardo Francovich și Richard Hodges, studiind diferite localități din regiunea Toscana, au considerat secolele VI-VII ca o perioadă de aur pentru țăranii din Italia, mai ales după ce războiul greco-got (535-553) i-a slăbit nespus pe marii latifundiari.
În această epocă s-a și format peisajul agrar toscan, astăzi atât de faimos. La aceleași concluzii ajunge și istoricul Pierre Toubert, care, analizând nașterea sistemului de curți (din sec. VIII) și castele (din sec. X), afirmă că perioada antecedentă apărea pentru lumea rurală ca un paradis pierdut.
Taxe colectate în jamboane
Știm din documentele timpului că producția agrară se concentra pe cereale, legume, vin și, în zonele cu climat bun, ulei de măsline. Georges Duby a sugerat că trecerea de la agricultura romană la cea medievală a fost una de la cerealicultura pe scară largă la producția variată, pe terenuri mici. O mare importanță o avea și creșterea vitelor, deși, după cum vom vedea, ea nu corespundea decât dietei populației bogate. În timp ce doar marii proprietari, laici sau ecleziastici, puteau să investească în cirezi de vite sau turme de oi, alocând sumele necesare pentru cumpărarea și îngrijirea lor, micii țărani, proprietari sau arendași, obișnuiau să țină pe lângă casele lor păsări și porci, adesea necesare plății dijmelor.
Cum s-a constatat în multe situri arheologice, resturile de animale de pe lângă curțile stăpânilor arată un consum intens de carne de valoare, oi și vite sacrificate la o vârstă fragedă, cerb, mistreț și chiar păun, în timp ce locuințele mai sărace produc resturi puține, de păsări de curte, porc, pește sau chiar arici. Cu privire la cucerirea Italiei de către Carol cel Mare, în anul 774, arheologul de la Universitatea din Siena, Marco Valenti, a observat că noii proprietari frânci obișnuiau să colecteze taxele în jamboane, dată fiind prezența masivă a oaselor pe lângă bucătăriile boierești și lipsa totală a lor în cele țărănești. Creșterea porcilor se făcea și pe scară mai largă, marile crescătorii fiind încurajate în această direcție încă de pe vremea împăratului Aurelian (270-275), care introdusese distribuirea gratuită a cărnii suine în orașul Roma.
Un caz interesant este cel al vilei din San Giovanni di Ruoti, în sudul Italiei, unde se creșteau masiv porci. Activitatea reiese și din legile regelui Rotari (641), care ne dau unele indicații asupra zootehniei epocii: un porc adult costa 1 solidus (de trei ori mai mult decât o oaie), animalele se țineau în turme de 10-30, erau conduse de un mascul (uciderea sau furtul acestuia însemna o amendă de 10 solidi de aur) și erau păzite de un porcar (lat. porcarius), care putea avea doitrei ucenici. Zonele păduroase erau cele mai folosite pentru hrănirea animalelor, mai ales toamna, timpul ghindelor (lat. tempus de glande). Analiza oaselor din situl Santa Maria di Civita a dus la concluzia că animalele erau sacrificate la vârsta de 3 ani, când acele specii, considerat nivelul primitiv al selecției zootehnice, ajungeau la o greutate de circa 50 de kilograme.
Dietă bazată pe legume, cereale, lactate
Pădurile erau importante pentru producția de miere, ceară și lemn; ele constituiau circa 50-70% din suprafața terenurilor și erau parte integrantă a contractelor de arendă, mai ales când proprietarii erau clerici și aveau nevoie de piei tăbăcite (de oaie, mistreț, căprioară etc.) pentru cărți, ceară și rășină pentru lumânări etc. Dieta țăranilor era una simplă, dar echilibrată. Studiul unui cimitir din Italia centro-meridională, printre multe altele, ne poate oferi unele detalii interesante. În localitatea Madonna del Piano, în regiunea Lazio, la sud de Roma, a fost descoperită în anii ’80 o vilă rustică romană locuită, cu unele pauze, până în secolul al IX-lea.
Transformările structurale confirmă ideea unei treceri lente, între secolele IV și VI, de la vilă la sat (it. villaggio, fr. eng. village), dar de un interes major par studiile făcute pe cimitirul acestui cătun. Din el au fost scoase la lumină resturile a peste 400 de persoane, îngropate în diferite feluri de morminte, unele chiar gropi comune, acoperite cu un strat de resturi de cărămizi și mortar. Analiza oaselor unei părți a celor înhumați (149 de indivizi) a dus la concluzia că aceste persoane aveau o dietă bună, cu consum principal de legume, cereale și lactate, dar mai scăzut de carne. S-a descoperit și un substrat genetic tipic populațiilor germanice, probabil gotic, prezent și în alte cimitire, care indica o conviețuire cu băștinașii, probabil pașnică, dată fiind lipsa totală de arme.
Epidemia de ciumă
Mai interesant, materialul genetic furnizat de smalțul dinților a indicat și cauza morții acestor oameni, sugerată timid de prezența gropilor comune și de promiscuitatea înhumărilor: comunitatea fusese lovită la mijlocul secolului al VI-lea de o epidemie de ciumă, cunoscută în istorie drept Ciuma lui Iustinian, după numele împăratului care conducea Imperiul Roman de Răsărit, afectat el însuși și supraviețuitor al aceste boli. Materialul genetic era contaminat de bacteria Yersinia pestis, care provocase un număr mare de m orți și afectase Italia încă din anul 542, când Procopie din Cesarea – istoric și ofițer al armatei bizantine în război cu Regatul Got care domina peninsula – constatase personal nenorocirea.
Desigur, trebuie să citim cu atenție descrierile lui Procopie, mai ales din faimoasa lui operă, Istoria secretă, scrisă după ce căzuse în dizgrație la curtea imperială, plină de hiperbole veninoase și bârfe de tot felul. Descriind perversiunile curții și ale împăratului Iustinian, istoricul nostru ajunge să cugete că acesta ar fi fost un demon și ar fi provocat el însuși molima care ar fi dus la moartea a jumătate din omenire, ignorând că Iustinian însuși fusese lovit grav de boală și că soția sa Teodora murise din acel motiv. Diverse surse ale vremii amintesc doar marginal despre epidemie: Ioan Malalas și Ioan din Efes vorbesc de primul caz, din 542, care lovise și cuplul imperial, dar nu îl descriu în tonuri prea colorate, menționând o origine egipteană a bolii.
Episcopul Grigore din Tours, în Franța, amintește de două cazuri în orașul portuar Marseille și de regele Guntram, care impune recitarea unor rugăciuni pentru a opri furia divină. Arheologii Jairus Banaji și Gideon Auni au studiat însă topografia rurală din Siria și din Palestina și nu au constatat niciun fel de catastrofă demografică în acea perioadă. Orașul sirian Bostra și zonele agricole din jur sunt chiar în plină creștere până la cucerirea arabă, un secol mai târziu (anul 643). Alte cazuri de morminte cu schelete infestate cu Yersinia pestis au fost descoperite în Franța, la Vienne, Sens și Poitiers, și în Germania, la Asscheim și Altenerding, dar cazurile se pot număra pe degetele unei mâini și ne invită la o mai mare prudență în evaluarea surselor scrise.
Acest text este un fragment din articolul „Mediul rural la finalul Imperiului Roman. Țărănimea, sfârșitul sclaviei și ciuma lui Iustinian”, publicat în numărul 219 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com.
