Portretul cuplului regal Carol I şi Elisabeta, în jurnalul Reginei Maria

Primul cuplu regal al României, Carol I şi Elisabeta, a fost unul căruia nu i-a lipsit sarea şi piperul. Două firi total diferite, care au reuşit să se completeze unul pe celălalt:Regele Carol I-mâna de fier a familiei şi a ţării, iar Carmen Sylva, pseudonimul pe care îl folosea regina să îşi semneze poeziile şi scrierile, aducea un strop de culoare şi veselie. Înainte de a deveni la rându-i regină, principesa Maria a fost o apropiată a celor doi, îndrăgindu-i şi respectându-i deopotrivă. 

„Regele Carol al României era o figură cum în ziua de azi foarte rar se mai vede:un om care trăia numai şi numai pentru datoria şi munca lui. Acestea îl absorbeau întru totul-nu avea nici o altă slăbiciune, cu excepţia unei anumite vanităţi naive, despre care am mai vorbit şi care îl făcea să-şi savureze propria importanţă, nu doar în România, ci pe toată faţa pământului;aceasta îl făcea uman, astfel ar fi fost aproape împotriva firii, fiindcă nu avea nicio patimă, niciun viciu, nicio dorinţă, nicio slăbiciune-doar muncă, muncă, muncă, din cea mai austeră şi mai copleşitoare. Îşi cunoştea poporul şi ştia cum să se folosească până şi de cei mai puţin recomandabili oameni, ştia cum să-i pună la lucru, dar şi-a dat seama repede că nu-şi permitea să-şi aleagă instrumentele cu prea multă exigenţă dacă voia să înainteze-aş putea spune, deci, că instrumentele lui nu erau întotdeauna dintre cele mai curate. Era un stăpânitor adevărat şi ştia să cârmuiască oamenii până în cele mai mici amănunte-era mai degrabă temut decât iubit, era considerat mai degrabă demn de respect decât demn de încredere. Nu se pot închipui două firi mai deosebite decât a lui şi a reginei. El era de fier, auster, simplu, sobru în vorbire, gusturi, obiceiuri, aproape un călugăr, în fond. Ea era pătimaşă, fantezistă, schimbătoare, mereu cu capul în nori, nepricepută la a judeca oamenii, teribil de sensibilă la orice măgulire, impulsivă, generoasă, cu inima deschisă, cu un discurs poetic înflorit, lipsită cu desăvârşire de simţul ridicolului, cu suflet de Backfisch, cum spun germanii, care nu mai ieşise din anii exaltărilor tinereşti înflăcărate. Era o personalitate de seamă, cu slăbiciuni curioase, pe care am cunoscut-o bine şi am iubit-o din inimă, dar fără să am iluzii în privinţa ei, fiindcă de la ea mi s-au tras şi bune, şi rele-dar rămân la părerea mea că era o femeie mare, iar în aceste pagini voi încerca să-i fac dreptate, vorbind despre marile ei calităţi fără să trec sub tăcere trăsăturile mărunte care mi-au pricinuit de multe ori suferinţă.”