Orfelinatul regal de la Zorleni – inițiativa remarcabilă a lui Carol I

În 1897, Regele Carol I, în semn de recunoștință pentru vindecarea principelui moștenitor Ferdinand de febră tifoidă, a hotărât să ridice, din averea-i proprie, un orfelinat.

Inițiativa monarhului avea să fie elogiată de presa epocii; de pildă, „Epoca”, din 6 ianuarie 1898, o considera „un dar regesc care arată priceperea și inspirația Regelui”, precum și „elanul de dragoste” al dinastiei. Notă discordantă a făcut doar ziarul de stânga „Adevărul”, care, pe 7 ianuarie al aceluiași an, sub semnătura directorului C. Mille, comenta răutăcios momentul, prin comparație cu reformele țărănești ale lui Cuza, apelând la un citat „luminos” din Karl Marx.

Moșia regală de la Zorleni (lângă Bârlad), cu suprafața de peste 1.800 de hectare, fusese prima proprietate a lui Carol I achiziționată în Principatele Române, pentru a-și îndeplini obligația asumată de a se „împământeni”; o cumpărase de la o casă de comerț din Iași cu prețul de 1.355.750 de lei, după ce înainte aparținuse familiei boierești Conachi-Roznovanu.

Principele moștenitor Ferdinand, nepotul lui Carol I, fotografiat înainte de anul 1914

Traiul „prin noi înșine”

La dispoziția orfelinatului, așezat sub directa ocrotire a regelui, au fost puse, din caseta personală a acestuia, 270.000 de lei pentru amenajări și dotări, împreună cu 25 de hectare de teren arabil, scutite de impozite. Așezământul se autofinanța din activitatea proprie, însă avea să primească subvenții anuale de 200.000 de lei tot din partea regelui, dar și ajutoare financiare de la diverși donatori, precum Cercul Ofițerilor, Congregațiunea Templului Coral, Societatea Regală Română de Geografie sau Teatrul din București.

Inaugurarea festivă a avut loc la data de 18 octombrie 1898, fără rege, dar în prezența unor înalte oficialități, cu un număr de 18 copii internați. Orfelinatul a fost încredințat pentru administrare unei troici formate dintr-un director, un învățător și un conducător agricol, care aveau obligația să locuiască în mijlocul orfanilor, conceptul de funcționare fiind nu al unei școli, ci al unei familii țărănești mari. La parterul fostului conac boieresc, o clădire solidă, cu ziduri groase de doi metri și cu grinzi și planșee din stejar, ridicată la începutul secolului al XIX-lea, funcționau sălile de clasă, atelierele, biblioteca, infirmeria și cabinetul directorului, la etaj fiind amenajate dormitoarele, despărțite de camera învățătorului și de aceea a conducătorului agricol, sala de lectură și spălătoria. În corpurile laterale, care aveau un singur nivel, se aflau locuința directorului, respectiv bucătăria, magazia și sala de mese.

Ulterior, în curtea orfelinatului aveau să fie ridicate două imobile pentru a servi ca locuință învățătorului, respectiv conducătorului agricol. Apa era asigurată dintr-un puț, iar iluminatul se făcea cu lumânări și, apoi, cu petrol lampant. În partea din față a curții au fost amenajate o livadă și o stupină intensivă, iar pe malul râului Bârlad – o grădină de zarzavat, în spatele curții fiind înșirate grajdurile, șurile și cotețele de păsări și de porci. Urmând principiul „Să trăim prin noi înșine”, cei internați trebuia să se autogospodărească, singurul servitor rămas în schemă până la capăt fiind un bucătar. Dar, pe măsura dezvoltării activităților, aveau să fie angajate temporar și alte categorii de personal, sub titulatura de „meșteri vremelnici”.

Un sat special, pentru flăcăi cu zestre

Orfelinatul oferea un model de organizare pentru combaterea ignoranței și a mizeriei în care trăiau clasele de jos, contribuind la dezvoltarea rețelei de școli agricole elementare, prin care se formau lucrători ai pământului (un model adus de Carol I din Elveția), precum și la rezolvarea individuală a unor cazuri sociale, cărora li se oferea astfel un viitor sustenabil. Dar filozofia orfelinatului avea să devină nu doar caritabilă și instructivă, ci și antreprenorială, căci – atunci când s-a pus problema viitorului pentru primii absolvenți – Carol I a înțeles că putea beneficia de muncitori agricoli calificați și educați, care să îi asigure forță de muncă superioară pentru moșia lui, cea de la Zorleni.

De aceea, regulamentul așezământului, legiferat odată cu inaugurarea din 1898, avea să prevadă ca, după armată, cei crescuți aici să fie încurajați să se stabilească într-un sat nou, special delimitat, oferindu-li-se două loturi de pământ, în suprafață totală de 4-4,5 hectare: unul pentru locuință și altul pentru folosință agricolă proprie. În primii cinci ani, beneficiarii plăteau o chirie egală cu arenda, iar dacă se dovedeau a fi serioși și vrednici, li se aproba cumpărarea pământului, în rate întinse pe 20 de ani.

Pentru a munci cu spor, împroprietăriților li se rambursa valoarea muncii prestate în orfelinat, dar nu sub formă de bani, ci sub formă de materiale de construcții, unelte, semințe, animale ș.a.m.d. Numit „zestrea orfanului”, contul personal se alimenta din contravaloarea muncii prestate de acesta; de aceea, din veniturile orfelinatului se repartiza o cotă de 95%, defalcată individual, restul fiind folosit pentru întreținerea celor internați, pentru investiții și pentru funcționarea orfelinatului.

Carol I la Sinaia, la un eveniment de sporturi ostășești, în jurul anilor 1912-1913

Fără milostenii balcanice

Zestrea adunată de un orfan provenea din plata muncii sale agricole, din veniturile încasate de orfelinat din vânzarea produselor proprii, din exploatarea animalelor care aparțineau orfanilor, din amenzile aplicate altor orfani, din partea de zestre care rămânea după moartea, excluderea sau plecarea unor internați, din leafa servitorilor înlocuiți de orfani și din alte surse. De asemenea, în afară de terenurile și grădinile așezământului, orfanii prestau activități agricole și pe pământurile moșiei regale, în baza unui contract care stabilea plata ce se cuvenea orfelinatului. De menționat că orfanii care nu-și acopereau prin muncă întreținerea nu beneficiau de zestre.

Se urmărea ca banii pe care îi vor avea la ieșirea din orfelinat să fie bani munciți, nu dăruiți. Celor internați li se deschidea și un cont bancar la CEC, în care le erau depuse sumele primite ca moștenire, premiile bănești acordate de orfelinat, bani primiți în dar și așa mai departe.

Cel care calcula și ținea evidența veniturilor celor internați era directorul așezământului, care dispunea și plățile după ce verifica în prealabil conformitatea acestora. Zestrea începea să se acumuleze doar pentru flăcăi, adică pentru internații care împliniseră vârsta de 17 ani, iar rambursarea drepturilor bănești se făcea după revenirea titularului din armată. Pentru a le menține proaspete deprinderile dobândite, absolvenții orfelinatului făceau doar un an de militărie.

Acelora care părăseau orfelinatul înainte de termen, nu li se mai acorda zestrea, în schimb, o primeau integral și cei care alegeau să nu se stabilească la Zorleni, însă tot exclusiv pentru locuință și inventar agricol. Dar dacă, totuși, erau absolvenți care nu doreau să devină agricultori, atunci se căuta ca aceștia să fie îndrumați înspre a deveni meșteșugari.

După analiza primilor ani de activitate, s-a hotărât ca zestrea orfanilor să fie de cel puțin 1.500 de lei, o sumă suficientă atunci pentru construirea unei case cu două camere, sală și acareturi, care însemna circa o jumătate din sumă, restul banilor fiind pentru achiziții productive precum o pereche de boi (care costa 250 de lei), vacă de lapte (100 de lei), car (100 de lei), plug (45 de lei), precum și unelte agricole și de grădină, oi, stupi sau viermi de mătase.

Aceste bunuri asigurau prosperitatea orfanului, care era încurajat să își întemeieze o familie, iar veniturile din gospodăria proprie, împreună cu valoarea muncii prestate pe moșia regelui, îi asigurau traiul, dar și achitarea ratelor pentru pământul primit. În anul 1910, zestrea unui flăcău ajunsese între 2.000 și 3.000 de lei, după ce, cu opt ani mai înainte, răspunzând unei solicitări a administrației, Carol I acordase orfelinatului un teren suplimentar, tot fără chirie, reducând însă subvenția acordată.

Prin această viziune, regele urma principiul pragmatic conform căruia pe un om flămând nu îl ajuți oferindu-i un pește, ci o undiță, promovând munca după concepții occidentale, fără pomeni și milostenii balcanice.

Fragmentul face parte din textul „Orfelinatul regal de la Zorleni. O iniţiativă strălucită a unchiului Carol I”, publicat în numărul 272 al revistei „Historia” (revista:272), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 13 septembrie - 14 octombrie, și în format digital pe platforma paydemic.