Obsesii contemporane despre calitatea armelor germane în cel de-al Doilea Război Mondial
Al Doilea Război Mondial s-a încheiat în anul 1945, dar a început un nou conflict pe bază de logică afectivă împinsă până la misticism. Cercetători din întreaga lume au început să emită judecăți de valoare despre evenimentele militare și diplomatice, au făcut analize savante și au scris voluminoase lucrări științifice sau înfrumusețate cărți și articole de popularizare a istoriei. Normal că s-au implicat și centrele de autoritate, trecutul urmând să fie prezentat numai în funcție de interesele grupărilor ce stăpâneau popoarele. Munți de documente de arhivă au fost ascunși în spatele secretului de stat și încă mai zac plini de praful uitării. Alte acte oficiale au avut o soartă tristă și au fost arse pentru că nu mai era spațiu de depozitare. Urmele crimelor trebuie să fie ascunse cumva.
Apariția mediului virtual a dus la o amplificare a tensiunilor istoriografice și calculatorul este instrumentul perfect pentru producerea de opere inedite sau de popularizare a tezelor vechi. Aparatele de propagandă s-au implicat pentru a menține adevărul dorit și au fost găsiți experții interesați de avansare socială prin minciună, mereu interesați să publice pentru o slavă iluzorie. Al lor bine contează întotdeauna și ajung să se creadă chiar superiori celor despre care scriu.
S-a format în timp un adevărat cult pentru lăudarea armamentului produs și utilizat de către germani, marile victorii de pe câmpurile de luptă impresionând cercetătorul contemporan. Au apărut tot felul de legende despre tehnica elaborată de proiectanții Reich-ului și s-au făcut documentare din care rezulta că a fost concepută împreună cu ființe venite din spațiu. O privire critică asupra modelelor de armament demontează rapid mitologia unei superiorități a sistemului totalitar de gândire și trupele aliate au avut chiar o supremație tehnică pe lângă cea cantitativă.
Flota de război este esențială pentru o mare putere dacă dorește să controleze cât mai mult din rutele comerciale, orice economie izolată, autarhică, fiind condamnată la înfrângere. Germania nazistă a început să construiască nave care au făcut o deosebită carieră în lumea științifică. Totuși, proiectanții și inginerii naziști au făcut o mulțime de erori, vizibile și pentru cei ce nu sunt experți în marină. Au fost menținute în producția de serie multe tipuri de armament, ceea ce a însemnat o risipire a resurselor strategice, prea puține pentru un război mondial.
Astfel, a fost proiectat un tun de calibrul 105 mm pentru doborârea bombardierelor care atacau în zbor orizontal, dar proiectilul de numai 15,1 kg avea o putere de distrugere limitată în spațiu și nici cadența nu era suficientă. În plus, proiectanții cuirasatelor Bismarck și Tirpitz au considerat că trebuie să monteze o artilerie de 105 mm și aceasta să fie sprijinită împotriva distrugătoarelor rapide de piese de 150 mm. A fost o complicare inutilă a unor mașini de luptă dificil de proiectat și construit. Specialiștii americani au considerat că gurile de foc de calibrul 127 mm sunt ideale pentru foc antiaerian și împotriva vapoarelor mici ce atacau cu torpile.
Nici crucișătoarele ușoare nu erau imune la proiectilele standardizate. Oricum, marinarii americani nu erau interesați de economie și foloseau din belșug proiectilele explozive ale tunurilor principale împotriva crucișătoarelor. Revenind la piesele de calibrul 105 mm, trebuie să se observe că a fost o armă răspândită pe crucișătoarele ușoare și pe distrugătoare. A făcut o carieră în Primul Război Mondial și era absolut normal să fie asamblat și în următorul, cu modificările impuse de noile descoperiri tehnice.
Chiar dacă erau cunoscute piesele americane de calibrul 127 mm, proiectanții germani au ales să producă o mulțime de calibre și astfel industria de război a fost copleșită de cererile de piese din diferite materiale. Distrugătoarele germane au primit tunuri de acest calibru, dar magaziile n-au fost adaptate cerințelor unui conflict serios și primeau 120 de lovituri de piesă. Amiralii americani ofereau marinarilor câte 300 și au apărut nave ce dispuneau chiar de 360 per tun.
Adolf Hitler a dorit o flotă de suprafață și a aprobat producerea de nave blindate cu piese de calibrele 280 și 380 mm. Este evident pentru orice amator că acestea nu puteau să facă față cuirasatelor britanice dotate cu tunuri de 356 mm. Nici nu se mai discută de ceea ce produceau șantierele navale americane. Orice vapor blindat greu primea guri de foc de calibrul 406 mm. Conducerea de la Washington a aplicat un principiu foarte simplu, un instrument eficient de distrugere fiind multiplicat cât de mult era necesar.
Nici măcar la capitolul artilerie antiaeriană ușoară n-a existat renumita eficiență germană. Piesele de calibrul 37 mm aveau o cadență redusă și masa unei lovituri era de numai 0,742 kg. Piesele aliate de calibrul 40 mm, original un proiect al firmei suedeze Bofors, lansau proiectile de 0,9 kg. Chiar dacă au știut de modelul nordic de tun, autoritățile de la Berlin au neglijat trecerea la producția de mare serie pentru protejarea navelor și pentru cea a trupelor.
Armele germane au făcut prăpăd legendar pentru că orice obiect militar este ucigător atunci când i se oferă ținte din belșug, mai ales pe Frontul de Est unde se practicau atacurile în masă de erau șocați mitraliorii și soldații din prima linie, cei ce vedeau prăpădul produs zilnic de produsele industriei militare.
Statele totalitare nu pot fi un model pentru progresul omenirii pentru că savanții sunt obligați să studieze ceea ce vor conducătorii și mintea acestora nu este specializată la cel mai înalt nivel. Dimpotrivă. Liderii politici simulează inteligența pentru a ascunde lipsa de pregătire și lansează interpretări care sunt șocante din punct de vedere științific, dar sunt aplicate pentru că există o teamă de capriciile celor ajunși în vârful piramidei sociale și par stăpânii lumii.
Mintea celor care sunt sau vor să fie în grațiile celor puternici caută soluții șocante pentru că pot să-și vadă creațiile puse imediat în producția de serie și prosperitatea personală crescând exponențial cu reușitele. Nu este de mirare că specialiștii germani lucrau la tunurile de calibrele 406 și 420 mm, dar industria abia putuse să livreze armele și munițiile de 380 mm pentru două cuirasate. Economia este un sistem fin, care nu poate să țină pasul cu poftele celor ce stau în fața foilor de hârtie și planifică orice după indicațiile unor persoane cu mintea rămasă într-o lume fantastică.
Este interesant de observat că și în domeniul blindatelor s-a manifestat același haos în gândire și acțiune. Tunurile de calibrele 20 și 37 mm au fost produse după ce sovieticii introduseră de multă vreme piesele de 45 mm. Grav era că se trecuse la cele de 76,2 mm și fabricile mai trimiteau trupelor arme de 50 mm. Au apărut apoi temutele piese de 88 mm de pe tancurile Tiger și acestea sunt considerate cele mai performante de pe mașinile blindate. O lovitură bine ochită spulbera un T-34 de la câțiva kilometri, dar sistemul de arme era prea greu de construit.
Tancul sovietic era adaptat pentru producția de serie și avea o armă de calibrul 85 mm, suficient de distrugătoare în luptele cu blindatele. Specialiștii germani n-au vrut să priceapă ideile comuniste din domeniul tancurilor până la sfârșitul ostilităților și nici astăzi nu prea se înțelege logica totalitară sovietică. Stalin aplica obsesiv un principiu prin care își ascundea înțelegerea limitată din domeniul tehnic. Dorea mereu ceva mai simplu și eficient.
Inginerii sovietici, presați mereu de politruci, au ales un cutia blindată a unui T-34, cutia blindată dovedind suficientă rezistență la proiectile, și au combinat-o cu o turelă de tanc greu ce avea un tun antiaerian de calibrul 85 mm. A rezultat o mașină ce se putea produce în mare serie și care avea o masă de numai 32 t, ceea ce-i permitea o manevrabilitate bună în terenurile noroioase. Era și ușor de întreținut în condiții de front.
Se poate chiar scrie că Germania nazistă a fost un adevărat haos organizatoric și a funcționat perfect cât timp inamicul a fost derutat de manevrele rapide ale blindatelor sau ale altor categorii de arme. Stabilizarea frontului și sporirea forțelor umane și materiale au dus la copleșirea potențialului statului totalitar și s-a impus utilizarea tuturor armelor găsite prin depozitele celor învinși sau culese de pe câmpurile de luptă.
Numai așa a fost posibilă rezistența până în anul 1945, resursele fiind dirijate spre proiecte inutile în câmp tactic și chiar strategic în condițiile războiului mondial. Au fost produse în serie rachetele V1 și V2, interesante din punct de vedere tehnic, dar care nu aveau precizia necesară pentru oprirea valurilor de tancuri, tunuri și infanteriști. Bombardarea orașelor de către valurile de bombardiere grele nu determinase ieșirea Germaniei din conflict, deci și armele secrete urmau să aibă aceeași soartă. Mintea dictatorului nazist zbura și cu ea se ducea și cea a cercetătorilor dornici să inventeze ceva prin care să rămână în istorie.
Mai multe pentru tine...
