Nava germană din Clasa Scharnhorst (foto: Bundesarchiv DVM 10 Bild-23-63-07)

Marea Criză Economică, Germania și înarmarea navală excesivă

Se povestește prin cărțile de specialitate și prin universități că a fost o cumplită recesiune începând din anul 1929, totul pornind de la prăbușirea bursei din New York și de la viciile sistemului capitalist de producție, concurența sălbatică de pe piețe provocând o supraproducție care a avut drept rezultat falimente în lanț, creșterea șomajului și o stare de tensiune care a dus la răspândirea extremismului politic și la un nou conflict mondial.

Banii se scurgeau cu viteza fulgerului și bugetele nu mai făceau față cheltuielilor. Aurul din rezervele naționale se vaporiza pur și simplu. Guvernele au încercat să se opună acestor fenomene negative, dar acestea au fost prea puternice și au învins firavele forțe ale celor ajunși cumva în fruntea statelor. A trebuit să vină un nou conflict de amploare pentru ca economia să-și revină prin masive comenzi pentru marile unități militare.

Această imagine a fost descrisă de savanți de prestigiu după cum le-a dictat imaginația și generații de studenți și elevi au învățat textele celor ce aveau în spate o frumoasă carieră intelectuală. Oare nu cumva această repetiție ascunde ceva? Prea se repetă aceleași idei și sunt de acord autori din lumea liberă și din lagărele totalitare.

Germania a cunoscut o perioadă în care metalul prețios se scurgea rapid în contul importurilor. Piața suferea de o lipsă a lichidităților în urma cheltuielilor guvernamentale și particulare. Era o stare de tensiune de care au profitat mișcările extremiste, nazistă și comunistă. Oare de ce nu erau bani pe piață? Normal, erau vicii ale sistemului capitalist de producție și nu se poate face față unui astfel de tsunami planetar.

Datele publicate până acum arată însă că Berlinul avea anumite orientări secrete atunci când presa și opinia publică nu puneau întrebări incomode. Nici aliații învingători în prima conflagrație mondială nu trebuiau să fie cumva informați despre ce se mai coace prin cabinetele de taină ale centrului de putere ce dorea din nou hegemonie continentală și chiar planetară. Poftele celor de sus nu au limite raționale. Arsenalele au primit comenzi pentru noi tipuri de arme și n-au fost uitate cele necesare marinei de război.

Cum avioanele au început să fie un mare pericol pentru giganții metalici lenți, tunurile antiaeriene au dobândit o deosebită valoare și au fost cerute guri de foc de calibrul 88 mm. Era o armă redutabilă prin puterea de distrugere a proiectilului, masa unei lovituri fiind de 15,2 kg. Pare ceva nesemnificativ, dar fiecare piesă avea o rezervă de 400 de proiectile. Crucișătoarele ușoare aveau drept misiune să combată vapoarele din aceeași categorie și, mai ales, să nimicească distrugătoarele ce erau dotate cu torpile din ce în ce mai performante, capabile să provoace daune grave navelor principale de luptă. Trebuia să fie produs un tun cu o mare putere de foc prin masa loviturilor și prin cadență, proiectanții oprindu-se la calibrul 150 mm. Un proiectil de 45,5 kg era suficient de distrugător împotriva unei structuri metalice ușoare, fără blindaj. Problema era că industria chimică trebuia să asigure 19,3 kg de explozibil pentru fiecare tragere și rezervele pentru fiecare armă erau stocuri de 120 de lovituri.

Politicienii nu se uită însă la aceste jalnice guri de foc și doresc arme cu mare putere de distrugere, care să dea impresia de forță și slavă. Modelul de tun de calibrul 280 mm al „cuirasatelor de buzunar” satisfăcea parțial aceste pretenții, dar necesita muniții speciale și extraordinar de costisitoare. Un singur proiectil avea o masă de 300 kg și necesita 107 kg de pulbere specială pentru propulsie. Erau un adevărat vis tehnologic pentru că nici nu se puteau compara cu cele de calibrul 203 mm prin efectul la țintă. Flota germană era net inferioară celei britanice, dar acum orice navă era în pericol. Cuirasatele nu reprezentau o problemă pentru că erau prea lente. Fabricile cu destinație specială au primit ordin să asigure stocul necesar pentru misiuni de luptă și au fost pregătite câte 120 de proiectile de fiecare piesă. Se poate întotdeauna mai mult și pentru Clasa Scharnhorst au fost asamblate tunuri de același calibru, dar proiectilele aveau masa de 315 și 330 kg, pulberea propulsoare fiind într-o cantitate de 119 kg.

Tunuri pe o nava germană din Clasa Scharnhorst (foto: Wikipedia)
Tunuri pe o nava germană din Clasa Scharnhorst

Weimar

Sunt numai câteva exemple din ceea ce construiau fabricile germane în perioada în care se vorbea despre criză și erau nemulțumiri populare ce ar fi dus la generarea unui nou conflict. Costurile erau impresionante și producătorii din România nici nu visau că pot realiza substanțele necesare unor astfel de obiecte militare de nimicire. Politicile de înarmare au fost începute de către autoritățile democratice ale Republicii de la Weimar și au fost continuate de către Adolf Hitler. Obsesia pentru supremația germană în Europa și pe mările lumii a fost o constantă a gândirii celor din Berlinul interbelic și a ajutat în mod deosebit la accentuarea tensiunilor la nivel planetar.

Costurile pentru întreținerea flotei de suprafață au fost impresionante și nici măcar o dictatură totalitară n-a putut pune în aplicare planurile mărețe de pe hârtie. Chiar dacă economia era încă una fragilă după valurile crizei, liderii de la Berlin au visat la cuirasate dotate cu guri de foc de calibrul 380 mm, o treaptă intermediară până la conceperea celor de 406 și 420 mm. Industria Reich-ului a fost copleșită de cererile megalomanice ale politrucilor naziști și a reușit să livreze numai echipamentul complet pentru două cuirasate cu tunuri de 380 mm, un proiectil având o masă de 800 kg.

Industria germană a funcționat în perioada zisă de criză, dar foarte multe fonduri au fost orientate spre nimicire după 1926 și a fost absolut normal să nu se mai găsească bani pentru oamenii de rând. Aceleași politici existau în toate țările ce doreau o flotă de suprafață și risipirea banilor a generat criza. Sistemul de producție nu are vreo legătură cu recesiunile, acestea fiind realizările mediului politic în colaborare cu clasa economică.

Orice mare putere consumă cele mai bune resurse pentru luxul reprezentat de întreținerea unei flote cu un potențial regional sau mondial. Poftele politicienilor nu cunosc limite și mereu se poate și mai mult. Partea proastă este că fiecare tabără se înarmează și această cursă irațională duce la scăderea nivelului de trai, crize economice și, firesc, la război devastator. Atât poate creierul uman!

Foto sus: Nava germană din Clasa Scharnhorst (foto: Bundesarchiv DVM 10 Bild-23-63-07)

Mai multe pentru tine...