Marea Criză Economică, o consecință a celui de-al Doilea Război Mondial
Orice autor de istorie contemporană scrie despre existența periodică a recesiunilor provocate de viciile din sistemul economic capitalist și cel mai mare dezastru a început în anul 1929 prin prăbușirea bursei din New York, reacția în lanț ducând apoi la un conflict mondial în care fabricile scăpate de bombardamente și-au revenit financiar. Presa internațională întreține permanent psihoza unei crize ce stă deasupra comunităților precum sabia lui Damocles. Oare să fi fost dezastrul din SUA provocat de speculații și de sistemul economic concurențial?
Dacă spun savanți reputați astfel de afirmații, trebuie automat să credem și să respectăm slovele științific redactate. Repetiția însă devine suspectă și se impune o interpretare mai atentă a datelor publicate. Oare câte informații mai sunt ascunse prin arhivele marilor puteri de odinioară?
Uniunea Sovietică era evident o putere terestră și industria a primit ordin să livreze armament modern pentru Armata Roșie a muncitorilor și țăranilor. A intrat în producție de serie pușca-mitralieră DP-28 ce folosea cartușele puternice și de încredere de calibrul 7,62 mm. Era revoluționară prin puterea de foc pe care putea să o ofere micilor unități de infanterie. O armă de infanterie nu pare să fie scumpă și nici să consume prea multe materiale pentru a afecta economia unui colos precum Uniunea Sovietică. Pușca-mitralieră trebuia să fie livrată în cantități mari pentru dotarea diviziilor mobilizate în pragul războiului și pentru a avea ceva stocuri de rezervă.
Dictatorul de la Kremlin a fost acuzat de multe idei greșite și de faptul că nu s-a interesat de dotarea trupelor. Acestea sunt doar teze lansate de istorici care executau ordine politice și au scris articole după cum au dorit stăpânii momentului. Exista în inventarul Armatei Roșii în iunie 1941 170.000 de arme din acest model și nu trebuie să se uite că multe au fost pierdute în Spania, Manciuria sau Finlanda. În plus, tehnică automată exista din belșug în cadrul diviziilor NKVD.
Se vede clar că muncitorii din fabrici au avut de lucru în mod deosebit și nu era urmă de criză economică atunci când venea vorba de producția de armament. Soldații care luptau pe jos erau lenți și nu puteau să satisfacă dorințele strategice ale conducătorilor de la Moscova. Iosif Vissarionovici Stalin a dat ordin în anul 1927 să se treacă la industrializare masivă și rapidă pentru a se pune rapid pe picioare o industrie constructoare de mașini care să modernizeze diviziile prin motorizare. Întreaga economie sovietică a fost ridicată numai și numai pentru a face față cerințelor organismului militar.
Marea Britanie era stăpâna mărilor din punct de vedere militar și trebuia să confirme această imagine de forță. Au fost puse în șantier 20 de distrugătoare din clasele A și B începând din iunie 1928, nave ce luau la bord câte 390 t de combustibil pentru o singură misiune. Nu mai erau vapoarele fragile din prima conflagrație mondială, noile unități începând să depășească și crucișătoarele ușoare de dinainte de 1914.
Competiția maritimă
Japonia avea pretenții de mare putere navală și au apărut din 1926 cele 24 de unități din clasa Fubuki (foto sus), distrugătoare deosebit de puternice prin cele șase tunuri de calibrul 127 mm și prin torpilele ce închideau în conul de luptă explozibil de calitate superioară.
SUA nu putea să stea deoparte și să vadă cum se dezvoltă concurența și șantierele navale au primit comenzi pentru asamblarea în serie mare a crucișătoarelor grele dotate cu tunuri de calibrul 203 mm. USS Pensacola a început să prindă contur în 1926 și a fost urmată de o întreagă flotă de crucișătoare, cele mai moderne din categoria lor. Tunul naval, chiar dacă are performanțe la distanțe de până la 40 km, nu putea să satisfacă poftele strategilor ce gândeau numai la scară planetară.
A fost absolut normal să apară aerodromuri plutitoare pentru a proiecta forța la distanță. Amiralii din SUA au cerut un portavion ușor și mobil pentru acoperirea escadrelor și a fost lansat la apă USS Ranger, navă care a fost comisionată în 1934 și care putea să deplaseze 76 de avioane cu diferite specializări.
Franța, chiar dacă avea probleme terestre prin vecinătatea cu Germania și era în lucru costisitoarea Linie Maginot, nu putea să neglijeze competiția maritimă și, printre altele, au fost puse în șantier numeroase submarine. Au fost completate 31 de unități din clasa Le Redoutable în perioada 1924 – 1937 și acestea erau unități mari, ce puteau să acționeze la nivel planetar. Deplasamentul de 1.500 t le permitea să ia la bord combustibil pentru 26.000 km. Erau totuși modeste ca putere de foc prin tunul de bord de calibrul 100 mm și a apărut submarinul crucișător numit Surcouf.
Acesta avea un deplasament de 3.250 t și o dotare artileristică formată din două tunuri de calibrul 203 mm. Era o bijuterie a tehnicii navale și puterea de distrugere era una deosebită. Parisul a dorit să dezvolte o flotă submarină care să proiecteze forța la distanță la costuri reduse în raport cu vapoarele clasice, dar și această armă a săracului a afectat în mod serios bugetul Hexagonului.
Sunt numai câteva exemple din ceea ce construiau șantierele navale ale timpului și se observă că nu se ducea lipsă de comenzi de stat. Dimpotrivă. În plus, flotele militare cereau din ce în ce mai mult petrol și se făceau calcule pentru războaie în care să fie ocupate sursele de combustibil lichid. Al Doilea Război Mondial era pregătit intensiv începând din 1926 și a fost normal să apară o problemă de funcționare a economiei.
Pregătirile de război au generat Marea Criză Economică și nu invers. Politicienii vremii n-au rezolvat problemele economice prin lansarea de comenzi militare pentru ieșirea din recesiune. Au continuat ceea ce au făcut intensiv din 1926. Banii popoarelor au fost tocați pentru instrumentele morții și a fost absolut normal să scadă nivelul de trai.
Marile puteri au declanșat o furibundă cursă a înarmărilor și așa s-a stricat fragilul echilibru între nivelul de trai și puterea de distrugere.
Teoria clasică trebuie să dispară din tratatele de istorie, chiar dacă o să fie un mare atașament de ideile vechi. Inerția în domeniul gândirii este deosebit de puternică și o să mai dureze decenii până când vreun savant renumit o să descopere adevărul.
