Marea Crizǎ Economicǎ și portavioanele
S-a scris mult despre nenorocirile induse de prǎbușirea speculațiilor financiare de pe Wall Street ȋn octombrie 1929. Toatǎ lumea a fost afectatǎ de o crizǎ fǎrǎ precedent ȋn istorie și politicienii au ȋnceput sǎ caute soluții pentru limitarea efectelor devastatoare. Era important sǎ se dea de lucru muncitorilor pentru a limita șomajul. Conducǎtorii de la Washington au gǎsit soluția rapidǎ: au ordonat construirea de portavioane. Ziua de 1 noiembrie 1930 a fost marcatǎ de lansarea comenzii pentru portavionul USS Ranger, evaluat la 15,2 milioane de dolari. Nava a fost gata pȃnǎ ȋn iunie 1934.
Era totuși prea mic pentru operațiuni navale la scarǎ planetarǎ și ȋn 1934 a fost lansatǎ comanda pentru douǎ unitǎți mai mari și mai scumpe, viitoarele USS Yorktown și USS Enterprise. Erau prețuite la 20 de milioane de dolari, o mașinǎ de lux fiind valorificatǎ la sume sub o mie de dolari. Salariul unui american, dacǎ gǎsea de lucru, era de 12 $ pe sǎptǎmȃnǎ. O navǎ principalǎ trebuie sǎ aibǎ o escortǎ de distrugǎtoare pentru lupta ȋmpotriva vaselor torpiloare și a avioanelor de bombardament și șantierele asamblau unitǎți din clasa Farragut. Au urmat cele din clasa Porter. Cariera navei japoneze Ryujo este și mai interesantǎ. Mai mic decȃt rivalul american, a ȋnceput sǎ fie montat din 26 noiembrie 1929, adicǎ fix din perioada declanșǎrii crizei din SUA, și a fost gata ȋn mai 1933. Nu era singur. Șantierele navale nipone produceau ȋn serie distrugǎtoare din clasele Fubuki și Hatsuharu. Franța construia nava purtǎtoare de hidroavioane Commandant Teste, finisatǎ ȋn 1932.
Politicienii nu aveau legǎturi cu sǎnǎtatea economiei mondiale, ci se pregǎteau de un nou conflict mondial, vapoarele de model vechi și modernizate nefiind suficiente pentru acoperirea imenselor suprafețe oceanice cu un consum limitat de combustibil. N-au fost totuși neglijate, cele care mai aveau valoare militarǎ fiind modernizate prin trecerea pe combustibil lichid. Altele au ajuns sǎ fie utilizate drept unitǎți de antrenament. Cele care au fost considerate complet depǎșite de evoluția tehnologiilor au ajuns sǎ fie trimise la demontare pentru a face loc noilor vapoare ȋn limitele stabilite prin tratatele internaționale. Așa s-a ȋntȃmplat cu cuirasatele USS Florida (casat) și USS Utah (navǎ de antrenament ce va fi lovitǎ de aviația niponǎ la Pearl Harbor ȋn 7 decembrie 1941).
Marile aerodromuri plutitoare se dovedeau a fi extrem de costisitoare prin consumul sporit de carburant pentru propriile motoare și prin cel de combustibil de aviație. Numai USS Saratoga putea sǎ ia la bord peste 500.000 l de benzinǎ de aviație. Cele opt rezervoare copioase erau greu de protejat ȋmpotriva loviturilor directe. Mai periculoase erau chiar scurgerile de vapori inflamabili, proiectanții niponi nereușind sǎ rezolve problemele tehnice pȃnǎ la sfȃrșitul conflictului mondial. Grupurile propulsoare beneficiau de pȃnǎ la 6.700 t de petrol. Kaga avea nevoie de 8.128 t de petrol și de 1.700 de cǎrbune. Akagi putea sǎ transporte 4.000 t de combustibil lichid. Chiar și modestul Hosho avea nevoie de 2.700 t de petrol și de 940 t de cǎrbune. Motoarele unor portavioane erau mai ȋnsetate decȃt cele a zece distrugǎtoare.
Dezvoltarea portavioanelor implica și intrarea ȋn producție a aparatelor de zbor special concepute pentru apuntarea cu ajutorul cablurilor. Se impunea proiectarea unei structuri de rezistențǎ care sǎ nu permitǎ ruperea fuzelajului la șocurile puternice. SUA a cerut de la firmele aeronautice 187 de aparate F4B ȋn perioada 1929 – 1932. Vȃnǎtorul cunoscut mai mult sub numele de P-12 a fost livrat ȋn 587 de exemplare.
Marea Britanie se considera ȋn continuare stǎpȃna mǎrilor și strategii navali n-au observat cǎ pierd cursa cu SUA. S-a trecut totuși la modernizarea portavioanelor, HMS Furious primind noi mașini și armament antiaerian ȋn perioada 1930 – 1932. Au fost comandate și noi avioane de luptǎ din modelele Hawker Nimrod și Hawker Osprey. Chiar dacǎ avea șase nave, acestea erau modeste prin dimensiuni și nu se puteau compara cu USS Lexington și USS Saratoga.
Nici alte puteri navale nu se lǎsau mai prejos ȋn lupta pentru dominație peste apele planetei. Italia avea puse ȋn șantier 12 distrugǎtoare din clasa Navigatori și se pregǎtea pentru noi serii de distrugǎtoare, crucișǎtoare și submarine. Industria statului peninsular era prea modestǎ pentru a asigura trecerea la portavioane.
Criza economicǎ s-a suprapus exact cu perioada de transformare a flotelor militare pentru noul rǎzboi. Acesta urma sǎ izbucneascǎ, era dorit și planificat, dar fiecare mare putere aștepta ca rivalii sǎ facǎ primul pas și sǎ se uzeze reciproc. Cele mai bune resurse au fost dirijate spre armamentul din ce ȋn ce mai performant și populația trebuia sǎ se descurce cu ce mai rǎmȃnea disponibil. Nici pe uscat sau ȋn aer nu se fǎcea economie ȋn favoarea nivelului de trai.
Numai Uniunea Sovieticǎ lansa ȋn producție valuri de bombardiere grele din modelele TB-1 și TB-3. Nu erau omise din lista de producție masele de blindate din tipurile T-26 și BT. Criza economicǎ din 1929 – 1933 a fost cauzatǎ de incapacitatea liderilor politici și economici de a rezolva problemele zilnice ale statelor, prea banale ȋn raport cu mǎrețele idei politice și strategice. Utopiile dominau creierele celor ce se credeau atotputernici ȋn urma unor voturi populare, multe fiind mǎsluite cu ajutorul polițiilor politice.
