Destinul surprinzător al lui Eugen Titeanu, șeful Presei și Propagandei în timpul dictaturii regale

Pamfil Şeicaru în eseul Eugen Titeanu (Curierul Românesc, nr. 110, din 1957), despre cum şi de ce devine un gazetar proprietar de publicaţii:

„A scos, prin 1937, ziarul Capitala, o foaie populară în care titlurile ocupau o treime din pagină. Succesul l-a îndemnat să dea şi un ziar de după-amiază, Seara, de aceeaşi factură. Erau foi care se puteau citi în cîteva minute, senzaţionalul titlurilor înlocuia o atitudine, scutea gazetele de un articol. În coloanele acestor ziare zadarnic ai fi căutat manifestarea gazetărească a lui Titeanu; nu-l interesau aceste gazete decît în măsura rentabilităţii. Ca şi Tempo al lui Canarachi – inventatorul ziarului de 1 leu, fără redacţie sau cu o redacţie redusă la un secretar, o foarfece în loc de reporteri – Capitala şi Seara nu contau ca factori de opinie publică. Nimeni nu vorbea cu mai mult dispreţ de Capitala, ca Eugen Titeanu. «Este termometrul imbecilităţii publicului», cum o califica plin de dispreţ”.

Nu doar pentru bani scoate Eugen Titeanu cele două foi. Omul e ziarist doar pe un sfert. Pe trei sferturi e un ambiţios politic. Intrat în rîndurile PNL, devine deputat în 1933 şi, în 2 octombrie 1936, subsecretar la Ministerul de Interne, responsabil cu Presa şi Propaganda. Nu-i ajunge. Lovitura de stat din 10/11 februarie 1938 îi dă o şansă surîzătoare.

Îşi pune cele două publicaţii la dispoziţia Regelui Carol al II-lea.

În lunile ce vor urma, Capitala şi Seara sînt vîrfurile de lance ale campaniei împotriva lui C.Z. Codreanu, alături de Lumea Românească, condusă de omul Siguranţei, Zaharia Stancu. Răsplata nu întîrzie. La 14 iulie 1938 e numit şef al Presei şi Propagandei în Ministerul de Interne condus de Armand Călinescu. Prin natura regimului, un asemenea post presupune bani, putere, favoruri. La 20 ianuarie 1939 devine membru al Consiliului Superior Naţional al Frontului Renaşteriii Naţionale.

Eugen Titeanu (© Wikimedia Commons)

Pamfil Şeicaru sesizează adevăratul motiv pentru care Titeanu se vîrîse în afaceri cu presa:

„Avea nevoie de un vehicul. Calculul nu a dat greş: în 1938 a fost numit subsecretar de stat al presei. Dictatura regelui Carol îl scutise de toate obligaţiile pe care le impune selectarea într-un regim parlamentar.”

Istoria dejoacă însă şi cele mai inteligente planuri omeneşti, dat fiind că Istoria îşi are şi ea planurile ei. Dictatura legionară curmă ascensiunea politicianului fără scrupule. Pentru a se salva cît de cît, la începerea războiului din Est, Eugen Titeanu se angajează ca pilot voluntar pe un avion sanitar. Participă la misiunile eroice de evacuare a răniţilor din Crimeea. După război, are probleme cu comuniştii. În efortul de a supravieţui politic, înjghebează cu C. Argentoianu, în 1947, fantomatica Uniune Naţională Muncă şi Refacere.

Reuşeşte să fugă la Paris, unde îndură mizeriile exilului, cea mai grea fiind, desigur, suspiciunea altor români. Scrie Pamfil Şeicaru:

„Nu o dată am surprins pe faţa lui ecoul dureros pe care i-o producea această atmosferă de bănuială, reticenţa întîlnită la tot pasul; le simţea chiar în relaţiile cele mai amicale”.„Ultima oară cînd am vorbit cu el, era sufleteşte surpat” – notează Pamfil Şeicaru.

Explicaţia acestui destin cheltuit fără rost o dă tot Pamfil Şeicaru, într-o memorabilă învăţătură pentru toţi cei de genul gazetarului care a văzut în meserie doar un vehicul de parvenire.

„Admirabil înzestrat ca inteligenţă şi talent, Eugen Titeanu s-a anulat cu o consecvenţă deprimantă. I-a lipsit căldura interioară a unei credinţe în ceva care este mai presus de viaţa noastră, ceva care să-i deie un sens, să o înnobileze; i-a lipsit ceea ce am putea numi un domiciliu moral precis. Ambiţia? Un preţios resort spre a ne depăşi prin chiar nobleţea obiectivelor pe care ni le fixăm. Ambiţie pentru ambiţie? Ce prăbuşiri rezervă celui lipsit de orice ideal!”

_{Foto sus: Eugen Titeanu (în rândul de sus, al treilea din dreapta) asistă la meciul de fotbal dintre echipele C.F.R. București și Ripensia Timișoara, în Cupa României 1935 (© Wikimedia Commons)}