Marea Criză Economică și armamentul nou
Anul 1929 a adus o recesiune economică în SUA, dar plaga sistemului capitalist s-a întins ca o pată de ulei în întreaga lume, ceea ce a contribuit la agravarea contradicțiilor dintre marile puteri prinse în lupta pentru hegemonie la nivel planetar. Fenomenul economic de recesiune spun specialiștii că s-a prelungit până în 1939. Elitele conducătoare din toate capitalele, mai ales din cele ale marilor puteri, au început să iasă în față cu elan patriotic și să declare pompos că se muncește din greu la opera de redresare a mediului de afaceri și că se va avea o grijă deosebită pentru nivelul de trai și pentru reducerea șomajului.
Minciuna este însă caracteristica de bază a unui om politic și așa rămâne chiar și atunci când încearcă să demonstreze că spune adevărul. Au fost investite sume enorme în industria de armament, fiecare conducător arătând poporului că se îngrijește de apărarea granițelor și că se asigură locuri de muncă prin renunțarea la importurile de echipament greu. Exista o producție limitată pentru liniile de fortificații, dar strategii erau interesați până la obsesie de tancuri și avioane. Cele două categorii de mașini militare nu erau defensive, ci aveau caracteristici ce au fost ascunse cu grijă popoarelor, inclusiv în zilele noastre. Se discută foarte puțin la nivel de școală despre ceea ce plănuiau puternicii zilei și viitorii adulți rămân cu frânturi de date despre lecțiile trecutului. Economiștii epocii erau încântați că apar noi capacități de producție și manualele de istorie repetă astăzi că se realiza o industrializare masivă la nivel planetar. Ciudat este că nivelul de trai nu dorea să crească.
Era absolut normal să fie un trai dur și nefericit în lagărul socialist din moment ce industrializarea a fost declanșată de către aparatul de stat ce dorea o organizare pur militară pentru a atinge obiectivul numit revoluție mondială. Iosif Stalin a inițiat programul și toate resursele au fost dirijate spre atingerea acestui țel, dar istoricii contemporani încă mai cad în extaz în fața mulțimii de capacități de producție ridicate după anul 1927. Cucerirea întregii planete era o muncă de Sisif și armata tradițională nu mai era pe gustul liderilor de la Kremlin. Un soldat infanterist avea o viteză teoretică de 4 km pe oră în condiții ideale de sănătate și climă. Era evident foarte puțin, mai ales dacă mai apărea și o rezistență înverșunată a burgheziei mondiale, cea care nu se lăsa exterminată foarte ușor. Mașinile au fost chemate să înlocuiască trupa, dar cereau mult metal și combustibil, ateliere de reparații, specialiști și drumuri mai bune. Uniunea Sovietică a fost înhămată la această muncă și așa a rămas până la destrămarea din 1991, o parte a ideilor fiind moștenită de liderii de la Kremlin de astăzi.
Era evident că Rusia era o țară tradițională, cu multă țărănime puțin pricepută în tehnica modernă a timpului. Nu era un obstacol pentru regimul de teroare și sătenii au început să fie mânați cu forța spre uriașele exploatări miniere, pentru construirea de furnale uriașe și de hidrocentrale imense. Numărul de victime din mediul rural era lipsit de importanță în fața sarcinilor mărețe impuse de ideologia utopică.
Industria constructoare de mașini a fost în centrul atenției autorităților de la Moscova pentru sporirea vitezei de înaintare a trupelor și lecțiile Primului Război Mondial au fost corect învățate. Mașinile blindate erau perfecte pentru operațiuni militare în viteză într-o țară cu drumuri bune, dar exista riscul să fie nevoie de desfășurarea unor confruntări armate în teren greu și atunci s-a luat decizia trecerii la asamblarea de tancuri, lumea capitalistă fiind sursa perfectă de inspirație. Primul blindat copiat a fost Renault FT 17, mașină ce se afirmase în anul 1918 împotriva trupelor germane. Era o mașină ușoară, de aproape 6 tone, și a fost livrată în 960 de exemplare în perioada 1928 – 1931. Nu era mulțumitoare la capitolul performanțe, motorul fiind încă prea slab pentru noroiul rusesc. Mai multe promitea tancheta T-27, copiată după o licență britanică. Având o siluetă joasă și o viteză de deplasare sporită până la 42 km/h, părea ideală pentru lupta împotriva infanteriei cu ajutorul mitralierei de la bord. Nu prezenta însă nici urmă de siguranță în cazul loviturilor perforante sau de proiectil și trebuia să se inventeze ceva serios, care să combine protecția, viteza și puterea de foc.
Soluția a fost găsită în afara lumii socialiste, dar tovarășul Stalin era generos cu capitaliștii ce vindeau orice de calitate pe bani buni. Industria britanică a oferit blindatul Vickers Mark E. Era un salt tehnologic absolut în raport cu tehnica din prima conflagrație mondială și specialiștii sovietici au trecut la asamblare și la îmbunătățire. Au fost achiziționate numai 15 exemplare în 1931, dar au făcut carieră sub steaua roșie. Marea Britanie nu era interesată de stăpânirea unor vaste teritorii de uscat prin întreținerea unor costisitoare divizii mecanizate. Tancul, prin definiție, este mașina cuceririlor și numai Uniunea Sovietică a asamblat 12.000 de T-26 (foto sus) în mult lăudatele fabrici noi ale regimului comunist. Ar fi fost suficiente pentru echiparea a 60 de divizii de tancuri și viteza maximă de 28 km/h era acceptabilă pentru lupta împotriva infanteriei. Mitralierele inițiale au fost socotite inadecvate pentru toate sarcinile de pe câmpul de luptă și un tun de calibrul 45 mm a fost adăugat. Era un vis pentru orice specialist în blindate, dar tot exista un cusur: mașina era lentă pentru planurile strategilor.
Politicienii au avut grijă să comande însă tancuri rapide de cavalerie, capabile să se deplaseze cu 50 și chiar peste 100 km/h. Modelul BT-2 avea origini americane și a evoluat rapid din 1931 în variantele BT-5 și 7. Dacă în Spania n-au reușit să-și demonstreze potențialul ofensiv din cauza numărului redus și a insuficienței celorlalte categorii de arme, diviziile japoneze au putut în 1939 să se convingă despre ce înseamnă războiul motorizatelor. Generalii niponi nici n-au mai avut chef să mai atace colosul roșu atunci când era încolțit de diviziile germane în 1941. Armata sovietică se pregătea intensiv pentru marile cuceriri în numele revoluției mondiale și Iosif Vissaronovici Stalin nu glumea la acest capitol. Era esența jurământului depus la funeraliile lui Lenin în 1924 și a făcut totul pentru îndeplinirea obiectivului ideologic. Toate popoarele planetei urmau să fie torturate după model sovietic.
Se poate spune că aceste mașini erau micuțe și nu consumau resursele imensului stat comunist într-o proporție să afecteze fericirea maselor. Nimic mai fals! Tancurile noi aveau nevoie de motoare realizate din aluminiu, ceea ce implica prelucrarea unor importante cantități de alumină cu ajutorul energiei electrice. Centralele de mare putere n-au fost construite pentru a asigura lumina în case, ci pentru a satisface setea de energie a industriei cu caracter militar. Blindatele moderne aveau nevoie de tunurile de calibrul 45 mm și proiectilele cu viteză superioară cereau pulberi de propulsie noi.
Tehnica de luptă ușoară nu putea să străpungă fără pierderi însemnate sistemele defensive, stratul de oțel putând fi perforat chiar și de gloanțe obișnuite ale infanteriei. Conducătorii comuniști de la Kremlin s-au gândit și la acest aspect. Fabricile au început să proiecteze și să livreze tancuri multiturelă. Era permis astfel focul împotriva mai multor ținte cu tunuri și mitraliere. Modelul T-28 a fost preferat inițial pentru că avea la dispoziție un tun de calibrul 76,2 mm și patru sau cinci mitraliere, dar creșterea performanțelor tunurilor anticar a dus la finisarea în 1932 a tancului T-35 (foto sus), masa inițială fiind de 35 t. Cuirasa din oțel de cea mai bună calitate a ajuns în 1940 la 80 mm grosime în partea frontală. Armamentul era compus din tun principal de 76,2 mm, două piese de 45 mm și șase mitraliere ușoare pentru secerarea infanteriei. Complet echipat de luptă ajungea la 54 t. Orice tanc de tip T-28 avea nevoie de cel puțin 70 de proiectile și 8.000 de cartușe.
Mașini cu autonomie sporită au fost asamblate și în Franța, modelul SOMUA S-35 putând să parcurgă 255 km cu un plin de combustibil. Pare puțin, dar distanțele din vestul Europei nu sunt deosebite și starea drumurilor permitea creșterea autonomiei. Teoretic, era o mașină perfect proiectată și doar modul de utilizare nu i-a asigurat o glorie nepieritoare. Autoblindatele dublau forța tancurilor, dar erau mai mult legate de șosele. AMD 178 Panhard (foto jos) a armatei franceze reușea să străbată 300 km, viteza maximă putând să ajungă la 72 km/h.
Tancul este scump de produs, fiecare piesă fiind menită să reziste în condițiile dure ale câmpului de luptă. Mult mai costisitor era însă prin cerințele impuse economiei. Mașina cerea combustibil lichid și statele au început să treacă la ridicarea de rafinării, cărbunele nefiind interesant decât pentru topirea minereului de fier și pentru termocentrale. Căruțele nu mai făceau față planurilor strategice și tancurile aveau nevoie de camioane pentru transportul muniției și de cisterne pentru realizarea plinului diviziilor blindate. Infanteria pentru protejarea batalioanelor de tancuri și pentru ocuparea unui teritoriu necesita noi capacități de transport. Normal că au apărut fabrici de camioane, oficial pentru necesitățile civililor. Fabricile de tractoare primeau comenzi pentru mijloace mecanizate necesare deplasării artileriei. Uniunea Sovietică a început în era crizei să conceapă și să producă tunuri de calibrul 203 mm, proiectilele de 100 kg fiind capabile să spulbere fortificațiile obișnuite de campanie. Nici cele din beton armat nu rezistau loviturilor directe. Obuzierul B-4 avea o masă de 19 t și 1.011 guri de foc au fost asamblate în perioada 1932 – 1942.
Industria chimică trebuia să vină în sprijinul metalurgiei, lansarea unui proiectil putând să ceară și 15,5 kg de explozibil special. Ofensiva terestră risca să se împotmolească și dacă o singură gură de foc ar fi avut câmp perfect de tragere asupra țintelor încetinite de șanțuri și sârmă ghimpată. A fost realizat binomul tanc – avion pentru străpungerea frontului și ajungerea rapidă la obiectivele vitale ale inamicului. O întreagă industrie a fost ridicată pentru asigurarea mașinilor de zbor în număr cât mai mare. Epoca luptelor individuale în aer era de domeniul trecutului și masa începea să conteze. Metalul ușor ideal pentru fuzelaje era aluminiul care se obținea însă foarte greu prin electroliză. Era nevoie de multă energie electrică pentru a asigura procesul chimic și statele și firmele private au investit în domeniu. Uniunea Sovietică și SUA au fost în fruntea proceselor de electrificare. Uriașele baraje nu erau rentabile pe timp scurt și, pentru reducerea costurilor, Iosif Stalin a trecut la exploatarea forței de muncă a zek-ilor, deținuții politici ce mai aveau doar dreptul să moară muncind pentru slava regimului politic totalitar.
Mobilitatea urma să asigure victoria unei armate, dar războiul trebuia obligatoriu să fie dus pe teritoriul inamicului. Nici urmă de apărare, totul pentru atac! Liniile de fortificații erau menite numai să bareze căile pe unde nu se intenționa o ofensivă proprie, cazematele economisind efectivele destinate pazei frontierelor. Există publicații din mediul virtual în care se spune că nu s-a mai construit ceva deosebit în era crizei și oamenii sufereau de foame și de tot felul de lipsuri materiale și de locuri de muncă. Complet fals! Materialele de construcție au fost îngropate în tot felul de cazemate ce uimesc și astăzi prin dimensiuni și prin rezistență. Linia Maginot avea sisteme capabile să reziste și în cazul unor atacuri nucleare după ce s-a trecut la producerea masivă a armelor de distrugere în masă. Experiența conflictului mondial a arătat că punctele de rezistență erau capabile să primească lovituri de mare putere din partea tunurilor de calibrele 305 și 420 mm. Numai de la mică distanță reușeau gurile de foc de calibrul 88 mm să străpungă oțelul fortificațiilor. Linia Stalin înghițea cimentul obținut cu trudă de către deținuții politic din vastul lagăr numit Uniunea Sovietică.
Multe fonduri au fost investite în dezvoltarea infrastructurii, multe drumuri de fier și poduri fiind grav afectate de trecerea timpului sau a războiului mondial. Calea ferată nu mai era interesantă pentru strategi, coloanele de blindate având nevoie de drumuri solide. Absolut întâmplător aceste căi de rulare ocoleau localitățile, nu satisfăceau necesitățile economiei și erau perpendiculare pe frontiere, adică pregătite pentru o ofensivă fulgerătoare asupra vecinilor. Aerodromurile au început să se înmulțească suspect de repede, transportul aerian nefiind încă important pentru populația civilă și pentru economie. Minciuna camufla din plin pregătirile militare și acestea au ieșit la lumină în 1939 într-un mod foarte sângeros.
Conducătorii marilor puteri nu s-au gândit o clipă la pace și la fericirea popoarelor, calculele strategice secrete consumând energiile intelectuale ale celor pe care soarta i-a târât la putere în perioada interbelică. Numai aceste câteva cifre despre tehnica blindată a timpului sunt suficiente pentru a demonstra că nivelul de trai al maselor a fost nimicit pentru a se trece la înarmarea masivă în vederea declanșării unui nou conflict mondial și acesta n-a întârziat să apară în 1939.
