O minune inginerească din Epoca Bronzului, uitată timp de 3.000 de ani
După drenarea lacului Copais din Beoția, la sfârșitul secolului al XIX-lea, cercetările arheologice au scos la iveală o serie de lucrări de inginerie hidraulică din Epoca Bronzului, de o amploare unică în Europa.
Începând din perioada Heladică Mijlocie (circa 2100–1550 î.Hr.), au fost construite baraje, diguri și poldere, iar sistemul a fost extins masiv în perioada Heladică Târzie (circa 1550-1050 î.Hr.), prin construirea unor canale mari și a unor diguri impresionante. Toate aceste eforturi au condus la drenarea completă a lacului, o realizare care nu a mai fost atinsă din nou, în ciuda încercărilor elenistice, până în secolul al XX-lea.
Într-un articol publicat în revista Open Journal for Studies in History, cercetătorii Therese Ghembaza și David Windell au încercat să reunească cercetările existente pentru a prezenta istoria lacului Copais de-a lungul epocilor.
Înainte de drenarea modernă, lacul Copais ocupa o suprafață variabilă între 150 și 230 km², în funcție de anotimp, fiind alimentat de mai multe râuri importante, printre care Kephissos, Melas și Herkyne. Apa era evacuată natural printr-un sistem de doline și fisuri carstice numite „katavothres”, care conduceau apa subteran către Golful Eubeea.
Cu toate acestea, sistemul natural nu era întotdeauna suficient pentru a preveni inundațiile. În timpul iernii, câmpia devenea mlăștinoasă, iar în timpul verii apa se retrăgea parțial prin evaporare.
Autorii antici, precum Pausanias și Strabon, au descris regiunea și au transmis tradiții despre schimbările dramatice ale lacului. Strabon menționa că bazinul fusese odinioară uscat și cultivat de locuitorii bogați din orașul Orchomenos, iar legendele vorbeau despre orașe scufundate și despre lucrări inginerești atribuite unor regi sau eroi mitici.
În secolul al XIX-lea, savantul francez Émile Burnouf a analizat aceste tradiții și a sugerat că marile inundații din trecut ar fi putut fi provocate de blocarea dolinelor naturale.
Structuri misterioase, descoperite după ce lacul Copais a fost drenat din nou
Primele încercări moderne de drenare au fost realizate de o companie franceză încă din secolul al XIX-lea, însă lucrările decisive au fost efectuate de o companie britanică în anii 1930. Odată cu retragerea apelor, pe fundul fostului lac au apărut structuri misterioase: diguri masive, canale și urme de construcții. Arheologii greci și străini au început atunci cercetări sistematice pentru a înțelege originea și funcția acestor amenajări.
Arheologul grec Michalis Kambanis a fost printre primii care au studiat situl. El a identificat urmele unor proiecte gigantice menite să lege lacul de mare. Printre acestea se număra un tunel început sub pasul Kephalari, lung de peste 2 km, prevăzut cu șaisprezece puțuri verticale.
De asemenea, au fost descoperite șanțuri adânci săpate în stâncă pentru a conecta lacul Copais cu alte lacuri și, în cele din urmă, cu marea. Kambanis a observat și existența unor canale delimitate de diguri late de până la 50 m, menite să conducă apele râurilor către dolinele naturale. El considera că aceste lucrări datează din epoca miniană (circa 2100–1550 î.Hr.), asociată puternicului regat al Orchomenosului, patria legendarului rege Minias.
Cercetările ulterioare, în special cele conduse de profesorul J. Knauss și echipa Universității Tehnice din München în anii 1980, au permis reconstruirea evoluției sistemului hidraulic. Prima mare fază de amenajare datează din perioada Heladică Mijlocie (în jurul anului 1700 î.Hr.).
În această etapă au fost create poldere – terenuri agricole recuperate din mlaștină și protejate de diguri joase construite din piatră brută. Aceste poldere se aflau în special în jurul orașelor antice Copae, Gla și Medeon. Digurile controlau nivelul apei și împiedicau inundarea terenurilor cultivate.
În perioada Heladică Târzie, sistemul a fost extins radical. După o posibilă creștere a nivelului lacului sau degradarea sistemului anterior, locuitorii au inițiat un proiect gigantic de drenare aproape completă a bazinului.
Principalul element era un canal uriaș, lung de aproximativ 25 km și lat de 40 m, care transporta apele râurilor Kephissos și Melas direct către doline. Canalul era însoțit de un dig masiv consolidat cu ziduri ciclopice (structuri construite din blocuri masive de piatră brută sau sumar cioplită, îmbinate fără a folosi mortar – n.r.). În afară de funcția hidraulică, acesta puteau fi folosite și ca rută de transport pentru mărfuri și produse agricole.
Sistemul permitea nu doar controlul inundațiilor, ci și utilizarea terenurilor pentru agricultură intensivă. Vara, când debitul râurilor scădea, mare parte a bazinului devenea complet uscată. Cercetările arheologice au demonstrat existența unor rețele ordonate de terenuri agricole și a unor așezări prospere în zone care, în epoca modernă, erau acoperite de apă.
Un rol central în acest sistem îl avea cetatea Gla, o fortificație impresionantă construită pe o fostă insulă din lac. Ea era legată de terenurile agricole recuperate și de canalele navigabile, aceste lucrări complexe indicând existența unei organizări politice și economice foarte avansate. Totuși, funcția exactă a cetății rămâne neclară: ar fi putut fi centru administrativ, depozit agricol sau fortăreață strategică.
Lacul Copais a reapărut la sfârșitul Epocii Bronzului
La sfârșitul perioadei Heladice Târzii, în jurul anului 1200 î.Hr., întregul sistem hidraulic s-a prăbușit. Lacul s-a umplut rapid, inundând din nou câmpia și distrugând terenurile agricole și orașele joase. Cauzele exacte rămân necunoscute.
Este posibil ca dolinele să fi fost blocate de aluviuni sau ca digurile să fi fost distruse intenționat în contextul unor conflicte militare. Autorii antici atribuiau catastrofa războaielor dintre Orchomenos și Teba, în care eroul Heracles ar fi avut un rol important. Totuși, colapsul coincide și cu declinul general al civilizației miceniene în întreaga Grecie.
După această catastrofă, multe așezări au fost abandonate. Unele, precum Orchomenos, au continuat să fie locuite, însă majoritatea centrelor din bazin au dispărut. Tradițiile despre orașele scufundate au supraviețuit în mitologie și în relatările istoricilor clasici.
În perioada elenistică au existat noi tentative de drenare a lacului. Cea mai ambițioasă a fost construirea unui tunel sub pasul Kephalari, proiect atribuit inginerului Crates, contemporan cu Alexandru cel Mare. Tunelul ar fi permis evacuarea directă a apelor către mare, însă lucrările nu au fost finalizate. Alte canale și șanțuri uriașe au fost începute pentru a lega lacul Copais de lacurile Hylike și Paralimni. Aceste proiecte demonstrează că autoritățile elenistice au încercat să reia controlul asupra bazinului, inspirându-se probabil din lucrările din Epoca Bronzului.
Orașele dispărute sub ape
Sursele antice menționează mai multe așezări scufundate, precum Eleusis, Arne sau Mideia. Cercetările arheologice au identificat numeroase situri în interiorul fostului lac, însă lipsa inscripțiilor face imposibilă identificarea lor certă cu numele cunoscute din textele antice. Un sit important este Xinos, situat într-o poziție strategică în centrul bazinului, locuit din perioada Heladică Mijlocie până în epoca bizantină timpurie.
În concluzie, istoria lacului Copais ilustrează capacitatea extraordinară a civilizațiilor din Epoca Bronzului de a realiza proiecte inginerești de mare amploare. Sistemul de drenare creat în Beoția reprezintă una dintre cele mai impresionante realizări hidraulice ale Europei preistorice.
Totuși, numeroase întrebări rămân fără răspuns, precum rolul exact al cetății Gla, identitatea orașelor scufundate și cauzele reale ale colapsului sistemului hidraulic. Cercetările moderne continuă să dezvăluie noi informații despre această regiune excepțională, care combină arheologia, mitologia și istoria tehnologiei într-un mod unic.
Foto sus: Acropola miceniană din Gla (© Apaleutos25 / Wikimedia Commons)
Sursă:
Therese Ghembaza, David Windell, Mysteries of Lake Copais: The Drainage – Massive Bronze Age and Hellenistic Hydraulic Engineering Works, în Open Journal for Studies in History, 2021, 4(2), 67-84
Mai multe pentru tine...
