⬆

Zeus şi munca intelectuală

Autor: Zoe Petre

Cine nu a auzit oare de „Cele 12 munci ale lui Heracles“? Desigur, nici întâmplările care le-au provocat, nici lista lor completă nu mai sunt considerate demne de memorare, ca odinioară, când orice elev de liceu ştia de ce fusese pedepsit eroul exemplar al mitologiei greceşti şi putea recita pe nerăsuflate inventarul canonic al celor 12 isprăvi.

Participant la războiul purtat de cetatea Teba împotriva regelui Minyenilor, Heracles hotărâse soarta bătăliei printr-un şir de acte de hubris, de transgresiuni:îi mutilase pe solii minyeni veniţi să ceară tribut tăindu-le nasul şi urechile, înarmându-i apoi pe tebani cu armele depuse ca ofrandă în temple. Astfel, el insuflase oştenilor săi o îndrăzneală care le-a adus triumful. Drept răsplată, o primeşte de nevastă pe prinţesa tebană Megara. Întors dintr-unul dintre războaiele care i-au marcat cariera eroică, el devine prada zeiţei Lyssa, Nebunia care rătăceşte minţile muritorilor, nebunia trimisă de răzbunătoarea Hera, şi i se pare că Megara şi copiii lor sunt animale de jertfă, astfel că îi ucide pe toţi.

Curăţarea grajdurilor lui Augias

Pentru a ispăşi această vină, eroul va sluji vreme de 12 ani regelui din Tiryns, Eurystheus, care îl sileşte să săvârşească douăsprezece munci:1. Ucide cu mâinile goale leul din Nemeea. 2. În mlaştinile din Lerna, omoară Hydra cu nouă capete. 3. Prinde mistreţul de pe muntele Erymanthos. 4. După ce îl hăituise timp de un an, prinde cerbul din Arcadia, care avea coarne din aur şi copite din bronz. 5. Ucide păsările antropofage din mlaştinile Stymfaliei. 6. Curăţă grajdurile regelui Augias din Elis. 7. Prinde şi aduce în Grecia taurul regelui Cretei, Minos, şi apoi 8. iepele mâncătoare de oameni ale regelui Diomede din Tracia. 9. Câştigă prin luptă cingătoarea reginei Amazoanelor, Hippolyta. 10. Fură cirezile lui Geryon de lângă strâmtoarea Gibraltar, unde înalţă ca amintire „coloanele lui Heracles“. 11. Fură merele din grădina Hesperidelor. 12. Îl aduce pe Cerber din Hades la curtea lui Eurystheus.

Dintre aceste isprăvi, vă propun azi să reflectăm la curăţarea grajdurilor regelui Augias din Elis. Augias era vestit prin imensa sa bogăţie în turme, atât de numeroase încât acoperiseră întregul ţinut cu bălegar şi alte dejecţii, aşa că nimeni nu mai putea cultiva nici măcar un petic de pământ. Regele cheamă în ajutor, ca în orice poveste, pe eroii care s-ar încumeta să cureţe Elida, şi făgăduieşte celui care va izbuti o zecime din teritoriul propriului regat. Heracles se angajează să cureţe Elida. Deviind cursul râului Menios asupra pământurilor acoperite de gunoi şi inundându-le, el le-a spălat de mizerie, cum ne istoriseşte Pausanias în cartea a cincea a atât de informatei salePeriegesis tes Hellados(Călătorie în Grecia). Dar, spune Periegetul, pentru că munca fusese făcută fără nicio greutate, mai curând prin ingeniozitate decât prin efort, Augias a refuzat să-l răsplătească pe Heracles, cum făgăduise, ba chiar l-a exilat pe fiul său mai mare, Phyleus, fiindcă l-a mustrat pentru că nedreptăţea un om care îi făcuse un mare bine.

La prima vedere, am putea crede că legendele Olimpului dispreţuiau munca intelectuală. Nu e deloc aşa:doar regii puteau greşi în acest fel, căci eroul negativ al poveştii este tocmai Augias, cel care încearcă să-l înşele pe Heracles pretextând că ingeniozitatea nu e muncă, de vreme ce nu are semne vizibile, cum ar fi sudoarea frunţii sau obrazul înroşit de efort. Nici Pausanias, nici predecesorii lui anonimi care au pus în circulaţie legenda grajdurilor, nu socoteau că munca intelectuală nu merită să fie răsplătită – dimpotrivă. Drept ar fi fost ca eroul să primească ce i se făgăduise, o zecime din pământurile Elidei – adică o participare la însăşi puterea regală a lui Augias, după tiparul poveştilor cu care ne-am încântat copilăria, şi unde Făt-Frumos primea drept răsplată jumătate din împărăţie şi pe fata de împărat de nevastă.

Este, de altfel, cât se poate de semnificativ să constatăm că, adesea, eroii inventivi din tradiţia greacă, fie ea mitologică sau istorică, se confruntă cu Puterea şi o silesc, cum-necum, să-i facă părtaşi, dacă nu la exercitarea efectivă a autorităţii, măcar la gloria acesteia. Lucian din Samosata istoriseşte o anecdotă despre constructorul faimosului Far de la Alexandria, înălţat în sec.III a. Chr.:Sostratos, constructorul acestei grandioase opere, a cerut regelui Ptolemaios ca şi numele lui să fie pomenit, alături de cel al regelui, pe inscripţia care dedica farul, dar regele l-a refuzat brutal. Atunci, arhitectul Sostratos a gravat numele său adânc în piatră şi l-a acoperit cu un strat de ipsos pe care a scris numele regelui… După câţiva ani, ipsosul a căzut, cu numele lui Ptolemeu cu tot, şi a fost descoperită următoarea inscripţie:„Sostratos din Cnidos, fiul lui Dexiphanes, Zeilor Salvatori, pentru cei care se află în voia valurilor“.

Zeus împarte puterea cu zeiţele îngeniozităţii

În multe anecdote antice, meşterul intră în competiţie cu Puterea pentru paternitatea unei opere de seamă;la sfârşit, specialistul este cel care câştigă şi regele – cel care pierde. Dar, detaliu semnificativ, el reuşeşte să biruie tot cu mijloacele creativităţii ingenioase, la care Puterea singură nu are acces. Şi cum s-ar fi putut altfel, când până şi Zeus are aceeaşi soartă? Puterea celui mai puternic dintre zei e pusă la grea încercare în legătură cu o taină a regalităţii sale suverane, pe care o ştie doarPro-metheus, cel care gândeşte înainte, cel care îşi proiectează – la propriu, adică îşi aruncă – mintea în viitor. Vreme de o mie de generaţii – 3.000 de ani – Prometeu îndură chinurile fără să cedeze:deşi înlănţuit – cum am mai povestit acum câtăva vreme – de Kratosşi de Bia, Puterea şi Violenţa oarbă, el refuză să destăinuie marea taină, şi abia când e eliberat de Heracles el îi dezvăluie lui Zeus că întâiul născut al acestuia va fi încă şi mai puternic decât Cronidul.

Atunci, Zeus o înghite pe întâia sa soţie, Metis– adică Iscusinţa – cu tot cu pruncul încă nenăscut al celor doi zei. La soroc, pe stăpânul tuturor zeilor şi muritorilor îl apucă o cumplită migrenă, şi, când Hefaistos îi crapă capul divin cu un baros, din ţeastă ţâşneşte, înarmată din creştet până în tălpi, Atena cea cu ochii viorii, zeiţa inteligenţei creatoare şi garanta eternă a participării Iscusinţei la exercitarea puterii.

Zeus a fost nevoit să se alieze cu Prometeu şi să împartă puterea cu zeiţele Ingeniozităţii, fiindcă aflase că Inteligenţa abilă ar fi fost superioară chiar şi propriei lui puteri. Ca să nu păţească şi el ce păţiseră înaintaşii – Uranos, castrat de fiul său, Cronos, la rândul lui păcălit de propria-i soţie şi biruit în luptă de propriul său fiu –, Zeus s-a resemnat să-şi împartă puterea cu inteligenţa creatoare, înţelegând că altfel riscă să şi-o piardă cu totul şi pentru totdeauna. Dacă vor să fie asemeni lui Zeus, şi regii pământeni – măcar cei din poveste – trebuie să garanteze rangul şi răsplata muncii intelectuale. Dacă nu, riscă să rămână nişte bieţi Augias – şi cu grajdurile necurăţate.