Nicolae Basilescu, șampania românească și cartierul Bucureștii Noi
Șampania este arhicunoscută și apreciată pentru combinația între zgomotul deschiderii, spuma generoasă și gustul înțepător cu arome diverse, toate fiind asociate cu desfășurarea unui eveniment fericit. Istoria șampaniei este, în general, cunoscută, aceasta fiind produsă încă din secolul al XVII-lea, dar amprenta principală aparține călugărului Dom Pierre Pérignon. Metodele de fabricație și de producere nu s-au schimbat prea mult în timp, însă a evoluat tehnica. Mai nou, termenul clasic – șampanie – poate fi folosit doar de cei din Franța, în timp ce restul lumii utilizează formula „vin spumant”. Mai puțin cunoscut este, însă, începutul fabricării șampaniei de către întreprinzători români. Este drept, în România sfârșitului de secol XIX au venit investitori străini în domeniul vinificației – cei mai mulți de origine germană (Rhein, Mott) – care au introdus în producție (sau au importat) această băutură alcoolică și acidulată.
Inițiativa autohtonă a aparținut unui om predestinat, inteligent, a cărui memorie publică este prezentă și în Bucureștiul de azi: Nicolae Basilescu. Acesta s-a născut la Urlați, județul Prahova (1 ianuarie 1860), și a urmat studii de Drept la București, finalizate cu un doctorat la Paris (1884). A ales să devină cadru didactic universitar, inițial la Universitatea din Iași (1892), apoi la cea din București (1896), unde a evoluat până la funcția de decan al Facultății de Drept.
Prin căsătorie ajunge să dețină moșia Măicănești-Grefoaicele din nord-vestul Capitalei (circa 300 de hectare), pe care în următorii ani o lotizează și vinde peste jumătate (155 de hectare). Investește într-o fabrică de bere, una de malț și alta de cărămidă, intuind dezvoltarea acestor ramuri economice. În paralel, originea sa i-a permis să aprecieze și să dezvolte viticultura.
Vinurile sale din moșia Dealu-Mare – Urlați erau distribuite, în primul rând, Casei Capșa, apoi către alți angrosiști, restaurante, hoteluri etc. Fiind un om cu o gândire deschisă, plin de idei și de planuri de afaceri realiste și naționale, este atras de Partidul Național Liberal, a cărui deviză economică era „Prin noi înșine”. Calitățile oratorice dublate de realizările personale impun alegerea sa ca deputat atunci când liberalii câștigă alegerile legislative.
Dar, de la jumătatea secolului al XIX-lea, în Europa a apărut filoxera, un dăunător care a venit din America de Nord și a afectat iremediabil culturile de viță-de-vie. Au fost distruse, pe rând, marile plantații de viță-de-vie din vestul Europei, apoi a ajuns în centrul continentului, iar în final și în România. După un deceniu de la apariția filoxerei în spațiul românesc, viile autohtone aproape că nu mai existau.
În 1898, Basilescu a început replantarea a 50 de pogoane cu viță-de-vie americană pentru a-și revitaliza industria viticolă. Următoarea problemă a fost distribuția vinului, care a rămas în crame unul-doi ani și a trebuit vândut la prețuri derizorii. Încercând să găsească soluții la vânzarea stocurilor de vin, lui Nicolae Basilescu i-a venit ideea să le proceseze și să le transforme în șampanie. Potrivit propriei mărturii – „norocul m-a ajutat, căci, după multe căutări, am găsit în fine pe omul care putea să realizeze idealul meu: pe specialistul champenois Paul Poittvin”.
Apariția șampaniei „Capșa“
În 1910 au avut loc primele încercări, cu vinuri din soiul Pinot Alb, care au dat „excelente rezultate”. În etapa următoare, 50 de pogoane au fost plantate cu soiurile Pinot Alb și Riesling, „care dau cele mai fine vinuri pentru șampanie”.
Anul următor s-au cumpărat sticle speciale pentru îmbuteliere și accesoriile necesare, astfel că în 1912 a apărut pe piață șampania „Capșa”, „pe care toată lumea o aprecia ca fiind cea mai bună șampanie românească”. Tot în acea perioadă, Basilescu a transformat uzina de bere în fabrică de șampanie și își listează tot portofoliul industrial la Bursa de la Bruxelles, de unde obține un substanțial capital.
Lucrurile merg bine până în 1916, șampania produsă din viile Urlațiului devenind din ce în ce mai apreciată și... mai vândută. Înainte de intrarea României în război împotriva Imperiului Austro-Ungar (15 august 1916), Basilescu avea în cramele de la Urlați 70.000 de sticle de șampanie și 163.000 de litri de vin, la care se adăuga și recolta ce abia aștepta să fie culeasă. În depozitele fabricii din București se aflau 300.000 de sticle goale de șampanie, cu dopurile, agrafele și zahărul necesare finalizării îmbutelierii.
Războiul
Ofensiva Armatei Române în nord, spre Transilvania, este un succes, însă înfrângerea de la Turtucaia (1-6 septembrie 1916), aflată în sud, duce la panică și la decizii pripite luate la cel mai înalt nivel politic și militar. Contraofensiva Armatei a IX-a germane, venită în ajutorul trupelor austro-ungare, nu poate fi stăvilită doar cu eroism și inamicul se revarsă, în final, din Transilvania spre Oltenia, apoi spre Muntenia.
Ofensiva germano-bulgară de la sud de Dunăre ne împinge, încet dar sigur, spre nordul Dobrogei, cu tot cu aliatul rus, care nu prea își arăta dorința de a lupta cu frații slavi. Bătălia pentru București (30 noiembrie - 3 decembrie 1916) consfințește înfrângerea armatelor române în fața celor germano-austro-ungare-bulgaro-turce. Familia regală, Guvernul, Parlamentul, instituțiile, arhivele și o parte semnificativă a populației se refugiază în Moldova.
Între aceștia s-a aflat și Nicolae Basilescu, deputat liberal, care și-a abandonat averea imobilă în mâinile inamicului. Inamicul, ca orice dușman redutabil, avea lista cu cei care au promovat alianța României cu Anglia și Franța și, în paralel, au criticat vehement Germania și Austro-Ungaria.
La început au identificat casa Basilescu, au ocupat-o, apoi i-au devalizat-o, au ars cărțile, au distrus mobilierul și au furat tot ce se putea. Cele trei fabrici au fost transformate în spitale veterinare, iar biserica pe care o ctitorise a devenit lazaret pentru prizonierii ruși. Totul, în 1918, înainte de retragerea trupelor germane din București, a fost distrus și lăsat în ruine.
În timpul Războiului de Întregire, deputatul Nicolae Basilescu a fost trimis de prim-ministrul Ionel Brătianu cu misiuni diplomatice la Petrograd (capitala Imperiului țarist), Paris și Londra.
„Am făcut propagandă cu vorba și cu condeiul pentru țara noastră, scriind sute de articole în cele mai mari ziare rusești, englezești, franceze și elvețiene și publicând trei volume mari pentru apărarea țării, toate acestea cu propria mea cheltuială”, își amintea peste ani parlamentarul.
România reintră în război contra Puterilor Centrale (7 noiembrie 1918), astfel că Primul Război Mondial se încheie cu românii aflați în ofensivă împotriva trupelor germane (9 noiembrie 1918). Bucuria încetării focului este urmată de tristețea și de dezamăgirea față de urmările războiului și ale ocupației inamice.
La revenirea acasă, Basilescu a găsit doar dărâmături și paragină, iar fabrica de șampanie „totalmente desființată”. Practic, tot ce a fost în depozite a fost luat de concurentul Rhein, susținut de autoritățile germane de ocupație. În contrapartidă, „beneficiarul” a produs vin spumos pentru conaționalii săi, punându-și eticheta pe produsul fabricii Basilescu.
„Cu nădejde în Dumnezeu, m-am pus la muncă...”
În România Mare, deputatul liberal avea două soluții: prima, să continue activitatea politică și să ocupe posturi guvernamentale, funcții bănoase, eventual să reprezinte statul în diverse consilii de administrație, sau, a doua variantă, să încerce să-și refacă stabilimentele industriale antebelice. A ales a doua variantă, cu următorul ideal:
„Am crezul că pentru un profesor de Economie Politică ar fi fost o rușine de a trăi lângă acest morman de ruine, că era o datorie pentru mine, către țara mea, către școlarii mei – a căror pildă vie eu trebuie să fiu –, să rechem din nou la viață toate aceste mari opere pe care dușmanul, pentru a mă pedepsi de campania ce o duceam contra lui, le ruinase înadins. Și, cu nădejde în Dumnezeu, m-am pus la muncă...”.
Cu sprijinul oferit de Banca Sindicatului Agricol Ilfov a scos din paragină cele 100 de pogoane de vie din Urlați - Dealu Mare, care au fost repuse pe rod. Dar producția de vin, deși de calitate și în cantități mari, s-a lovit de aceleași greutăți ca și în trecut privind distribuția și comercializarea. Clientul principal a rămas Casa Capșa, unde vinul și șampania produse de Basilescu erau oferite consumatorilor sub brand propriu: Grand Capșa (1920), Capșa (1921), Riesling Capșa, Clos Bob Capșa, Capșa Rouge și Pelin Capșa.
A revenit în actualitate ideea de a revitaliza industria șampaniei. Atunci când Ministerul de Finanțe a scos la licitație fostele fabrici de bere și malț (ambele în Bucureștii Noi), Basilescu le-a răscumpărat cu ajutorul financiar al Băncii Marmorosch-Blank. Prin această acțiune a obținut „cele mai vaste și frumoase pivnițe și localuri pentru această industrie”.
Un alt sprijin a venit de la Societatea Națională Creditul Industrial, care i-a împrumutat 3.000.000 de lei, însă doar 500.000 de lei în numerar, restul în sticle, dopuri și alte materiale necesare îmbutelierii șampaniei. Restaurarea tehnică a procesului de fabricație s-a realizat împreună cu Casa de Saint Marceaux din Reims (Franța), care primea 10% din vânzarea produsului finit.
Sticlele speciale au ajuns în România în 1925, astfel că primul lot de șampanie autohtonă a apărut pe piață în februarie 1927. Dar, în lipsa unor campanii de promovare – reclame, agenți de vânzări, contracte ferme cu hoteluri, restaurante sau alte stabilimente –, până la finalul anului s-au vândut doar 9.460 de sticle. În paralel, competitorii săi – sasul Rhein și germanul Mott –, care au colaborat activ cu dușmanii și ocupanții României în Războiul de Întregire, nu au fost trași la răspundere pentru colaboraționism prin bunăvoința Regelui Ferdinand.
Monarhul a semnat un decret de amnistie în acest sens pentru toți ticăloșii, fie ei spioni, propagandiști sau colaboraționiști. Mai mult, după 1920, cei doi s-au integrat fără mustrări de conștiință în societatea autohtonă și au beneficiat de linii de credit extrem de generoase de la instituțiile statului român. Acestea au oferit 8.000.000 de lei pentru Rhein, respectiv 3.000.000 de lei pentru Mott, bani cu care cei doi și-au dezvoltat industriile de vinificație.
„Vinurile mele, recoltate din aceleași feluri de vițe Pinot Alb – ca și al francezilor din Champagne – au o superioritate nediscutabilă”
În 1928, Basilescu a vândut 48.796 de sticle de șampanie, iar în anul următor 39.344 de sticle. În același timp, a finalizat reconstruirea fabricii și a amenajat pivnițele, introducând apă curentă, lumină electrică și a instalat două motoare Diesel care să ajute la creșterea producției. În opinia sa, materia primă – vinul produs de viile sale – era la un nivel calitativ comparabil cu cel din Franța. Proprietarul nu se sfia să afirme, cu argumente, că vinurile autohtone sunt superioare celor din Franța.
„Vinurile mele – afirma Basilescu –, recoltate din aceleași feluri de vițe Pinot Alb – ca și al francezilor din Champagne – au o superioritate nediscutabilă: la noi, toamna este dulce și fără ploi, strugurii sunt sănătoși, ei ajung la maturitate normal și dau un vin excelent; în Champagne, de obicei, toamna este ploioasă și strugurii sunt mucezi; vinul este, prin urmare, bolnav și ei sunt obligați a-l vindeca cu ingrediente chimice; aceste fapte sunt cunoscute și recunoscute de St. Marceaux însuși”.
Industria șampaniei creată de Basilescu a fost reconstruită cu bani împrumutați, iar aceștia trebuiau, evident, returnați. Practic, au fost primiți bani, utilaje și echipamente în valoare de 9.000.000 de lei, iar după câțiva ani trebuiau returnați 22.500.000 de lei, deoarece dobânda inițială a fost de 9%, însă ulterior a crescut la 12%. Cei 9.000.000 de lei au fost folosiți la achiziționarea a 300.000 de sticle de șampanie, adică 30 de lei/sticlă.
În 1927, prețul total de fabricație a unei sticle de șampanie era de 250-280 de lei, iar pe piață se vindea cu 300 de lei. Inițial, moneda națională (leul) avea o valoare de 2-2,5 centime aur, însă ulterior s-a stabilizat la 3,15 centime aur, ceea ce a afectat prețurile de vânzare. În context, o sticlă de șampanie a trebuit vândută pe piață cu 150-200 de lei. Cu alte cuvinte, prețul șampaniei a scăzut, iar datoria la instituțiile financiare creditoare a crescut.
Odată cu accederea Partidului Național Țărănesc la putere (noiembrie 1928), politica economică s-a schimbat radical față de cea promovată de liberali. Doctrinarii țărăniști, consiliați din afara României, au adoptat principiul „porților deschise”, ceea ce a avut impact și asupra băuturilor alcoolice. A fost adoptat un nou tarif vamal, care a prevăzut taxe scăzute pentru vinul și șampania importate, ceea ce ducea la o concurență neloială produselor autohtone. Cu toate aceste neajunsuri, în perioada 1 octombrie 1929 - 31 decembrie 1930, Basilescu a vândut 71.468 de sticle de șampanie, în valoare de 11.798.634 de lei, adică un preț mediu de 165 de lei/sticla de șampanie.
Profesorul de Economie Politică a intuit că prăbușirea bursei din New York (octombrie 1929) va afecta, mai devreme sau mai târziu, și România, iar industria creată de el se va confrunta cu diverse probleme. Avea, totuși, semnale pozitive privind desfacerea șampaniei sale:
„Azi nu există colț în țară în care ea să nu fie cunoscută și cerută, fiind cea mai bună, ceea ce mă autorizează să nădăjduiesc a spori în viitor cifra vânzărilor mele”.
Totuși, pentru a amortiza șocul crizei economice, Basilescu a propus Societății Naționale Creditul Industrial, unul dintre marii creditori, realizarea unui cartel al celor trei producători de șampanie din România „și de aici înainte nu vom mai acorda decât credite circumspecte, iar nu pe întrecere ca până azi”.
Unul dintre motive era greutatea cu care se recuperau banii pe marfa distribuită. La data respectivă, Rhein avea de recuperat 20.000.000 de lei din marfa expediată pe piață (vin și șampanie), Mott – circa 5.000.000 de lei, în timp ce Basilescu doar 500.000 de lei. Practic, acest sindicat al fabricanților de șampanie trebuia să pună capăt unei concurențe păguboase pentru toți trei.
Sub egida Societății Naționale Creditul Industrial trebuia creat un birou de vânzare unic, care să monitorizeze vânzările și încasările, precum şi stabilirea creditelor în funcție de buna-credință a solicitanților, stabilirea creditelor „hazardoase”, contingentarea vânzării în raport cu importanța fiecărei industrii de vinificație ș.a.
În perioada interbelică, fabrica lui Basilescu a produs șapte tipuri de șampanii: St. Marceaux Nature (210 lei/sticlă), Brut (200 de lei), Gout American (200 de lei), Sec (190 de lei), Demisec (180 de lei), Gout Francais (170 de lei) și Cordon Rouge (150 de lei).
Fabrica lui Basilescu și comuniștii
Industria autohtonă a șampaniei a continuat să funcționeze și să satisfacă toate gusturile, oricât de exigente ar fi fost acestea. Nicolae Basilescu, primul român care s-a apucat de treabă în industria șampaniei, a închis ochii la 4 martie 1938 și a fost înmormântat în biserica pe care a ctitorit-o în cartierul Bucureștii Noi. Urmașii săi i-au continuat afacerile, inclusiv producerea tipurilor de șampanii, până la naționalizarea decisă de regimul comunist (11 iunie 1948).
Regimul totalitar de stânga numea în funcții oameni mai puțin pricepuți, dar loiali până în măduva oaselor. Cam așa a fost și cu scurta perioadă în care Constantin Doncea, unul dintre vârfurile Partidului Comunist Român, a fost viceprimarul Capitalei (noiembrie 1947 - februarie 1948) și adjunct al ministrului Construcțiilor (februarie 1948 - martie 1950). Între altele, a aprobat și s-a pus în aplicare demolarea clădirilor din curtea Fabricii Basilescu, inclusiv locuințele proprietarilor și cele de serviciu.
Dar fabrica a rămas, a fost rebotezată „Zarea”, a continuat să producă șampanie și să fie părtașă la bucuriile personale ale oamenilor. În prezent, fabrica a rămas ca un simbol, iar cartierul înconjurător poartă amprenta unică a creatorului său – Nicolae Basilescu. Un nume, un brand, un gust inconfundabil.
Acest articol a fost publicat în numărul 37 al revistei „Historia Special”, disponibil în format digital pe paydemic.com.
