Mongolii ridicau piramide de cranii în Persia
Lumea islamică a anului 1256 începe să se zguduie. Potopuri, cutremure şi incendii aruncă peninsula arabică în haos. Sunt oare semnele premergătoare ale unei crize politice?
Cititorii în stele prezic un viitor sumbru. Cronicarul din Damasc Abu Sama nu crede însă în aşa ceva. După numai doi ani începe să-şi schimbe părerea:focul ce cuprinde Hidjaz, flăcările care împresoară moscheea şi apoi inundaţiile care împresoară oraşul îl impresionează şi pe scepticul cronicar, dar o impresie şi mai puternică îi lasă un an mai târziu nimicirea Bagdadului, de data aceasta lovit nu de natură, ci de cruntele hoarde de tătari.
Hoardele de tătari sunt trupele generalului mongol Hülegü. Nepotul marelui cuceritor Gengis Han, decedat în 1227, lovesc cu putere în inima Bagdadului după un asediu de numai o săptămână, în 1258. Iată că prezicătorii nu s-au înşelat. Ultimul calif abasid moare probabil călcat de copitele cailor, după ce a fost aruncat într-un sac. Superstiţioşii mongoli vor astfel să se asigure că sângele lui nu va mânji pământul şi nu vor apărea spirite ale răzbunării care să-i urmărească pe asasini.
Bagdadul cade. Dar oraşul este doar o mică parte a planului mongolilor. După ce Gengis Han cucerise deja zone vaste ale Iranului de azi, Hülegü reuşeşte în 1256 să aducă sub o singură stăpânire regiunile guvernate de diverşi nobili. Fratele marelui han în funcţie de atunci, Mengu, întemeiază astfel dinastia Il-Han. Imperiul mongol este de fapt alcătuit în acest moment din patru regiuni autonome numite “Ulu”. Dincolo de ilhanatul lui Hülegü, mongolii stăpânesc lumea din China până în Europa de Est.
Asa că în centrul atenţiei mongolilor însetaţi de cuceriri se află acum Orientul Apropiat. Ultima mare putere islamică, Egiptul, rezistă însă în 1260 în faţa atacului furios al lui Hülegü. La Ain Djalut (pârâul lui Goliat) în Palestina, temuţii mongoli sunt forţaţi să bată în retragere în faţa mamelucilor egipteni. Persia însă va rămâne sub sceptrul mongol al lui Hülegü şi al urmaşilor săi vreme de aproape o sută de ani.
Unul dintre aceşti urmaşi, Ghazan, învaţă în secolul al XIII-lea să se ferească de urzelile politice ale duşmanilor săi din interior printr-un mic artificiu:ilhanatul se converteşte la islamul răspândit în regiune. Astfel doreşte să întărească poziţia dinastiei sale, asigurându-şi concursul musulmanilor din zonele vecine împotriva opozanţilor. Convertitul face apel chiar la maeştrii sufismului, pentru a câştiga o susţinere nu numai umană, ci şi divină. Asta nu îi opreşte insă pe mongolii din ilhanat să-şi mai extindă imperiul, încorporând şi Samarkandul.
Islamului îi trebuie ceva timp ca să fie recunoscut de mongolii din Persia. Jasa, legislaţia tradiţională mongolă, era mai uşor de aplicat decât reglementările lui Mahomed, adesea interpretabile. Dar în cele din urmă se va impune islamul.
Pe lângă modificările religioase se transformă treptat şi viaţa cotidiană a noilor conducători ai Persiei. Nomazii stepelor se integrează ca principi şi sultani în birocraţia din sistemul statal. Din sa ajung pe tron. Hoardele de păstori înarmaţi sunt înlocuite de trupe de soldaţi plătiţi care luptă doar pentru ilhanat. După moartea hanului Abu Said în 1335, dinastia întemeiată de Hülegü se destramă în conflictele urmaşilor. După o vreme apare în prim-plan un alt personaj, cunoscut sub mai multe nume, dar fiecare în parte provoca o spaimă grozavă:Timur Lenk.
Tamerlan si stapanirea Persiei
Cuceritorul, care îşi întemeiază propria dinastie, a Timurizilor, ne este cunoscut şi ca Tamerlan, un om fioros în ciuda infirmităţii sale (şchiopăta). Primii ani de viaţă ai înspăimântătorului mongol sunt învăluiţi în negura vremii. În Transoxiania, la nord-est de Persia, Tamerlan îşi ia titlul de sultan. Războinicul turco-mongol are două linii principale de ghidare politică:cinstirea şi urmarea exemplului lui Gengis Han şi respectarea legilor islamice. Credinciosul musulman reuşeşte chiar să stabilească legături de căsătorie între familia sa şi urmaşii preamăritului întemeietor al religiei.
Dar Timur Lenk nu a rămas cunoscut cu precădere datorită politicii sale matrimoniale cât mai ales din pricina campaniilor sale pe cât de glorioase pe atât de înfricoşătoare. Masacrul din Isfahan din noiembrie 1387 a lăsat urme adânci în memoria colectivă…Si prietenii, şi duşmanii s-au minunat la vederea grozăviei:după cucerirea oraşului, Timur le porunceşte soldaţilor să adune cranii, care sunt apoi aşezate în piramide în afara zidurilor cetăţii. Se pomeneşte un număr de 56 de astfel de piramide, fiecare însumând în jur de 1000 de capete…Iar soldaţii lui Timur se pare că îi împărtăşesc sângele rece. De ce? Pentru că aceştia ajung să facă tranzacţii cu…capetele retezate. La începutul masacrului un cap costa cam 20 de dinari, iar după ce toti soldaţii s-au “aprovizionat”, cei mai zeloşi dintre măcelari erau în stare să-şi vândă prada chiar şi cu jumătate de dinar.
Astfel de acţiuni l-au ridicat pe Timur la rangul de cel mai neîndurător lider al epocii sale. Spre deosebire de alţi generali mai dispuşi la compromisuri, Timur se folosea de astfel de metode fără preget şi pic de milă. Reputaţia sa provoacă tremor în rândul celorlalţi conducători. Tamerlan străbate lumea în lung şi-n lat cu războinicii săi fioroşi, între India şi Moscova. Dar are alături şi războinice, căci femeile stăpâneau şi ele foarte bine suliţa, sabia şi arcul cu săgeţi, iar dacă rămâneau însărcinate, se retrăgeau o vreme scurtă după care intrau iarăşi în rândul unei armate care devasta totul în cale.
Astfel, în fruntea trupelor sale fulgerătoare, Timur Lenk îşi însuşeşte moştenirea ilhanatului. Cu ferocitate şi viclenie nimiceşte micile dinastii din Iran care încep să-I conteste autoritatea şi stabileşte o nouă ordine. Nici nu trebuie să-şi dea silinţa să ţină sub ascultare unele provincii supuse şi fără mare importantă. Dar nici acestea nu sunt copiii vitregi ai imperiului. Deşi Tamerlan îşi are sediul la Samarkand, şi alte oraşe precum Tabriz încă îşi păstrează semnificaţia.
Timur Lenk moare în 1405. Deşi legenda cruzimii sale nu apune, stăpânirea mongolilor în Persia ia sfârşit. Daor în estul Iranului mai ţine dinastia Timurizilor în jur de 100 de ani. În vest domină călăreţii turcmeni. Bogăţia Persiei se tranformă iarăşi într-o stepă pentru nomazi, nomazi ca odinioară Hülegü şi Tamerlan.
sursa:g-geschichte.de
