Mitul vampirului: istorii din lumea tenebrelor

Vampirii. Un subiect de eternă fascinaţie, pe care îl întâmpinăm la tot pasul, de la cărţi şi filme la festivaluri horror. Creaturile nocturne aducătoare de moarte au o poveste interesantă, care a evoluat de-a lungul timpului, dar legendele şi superstiţiile au un fond mitic şi psihologic comun pe care vom încerca să-l surprindem în diverse epoci. La care se adaugă, desigur, incapacitatea de a explica anumite fenomene şi numeroaresele frici ale omului cărora acesta le dă forma unor entităţi distrugătoare. Aşadar, de unde mitul, legendele şi superstiţiile care au hrănit atâta vreme imaginarul colectiv?

Încă din antichitate găsim aluzii la astfel de monştri. De pildă, în Persia un vas de ceramică reprezintă ceea ce pare a fi un om care se luptă cu o creatură gigantică ce vrea să-i sugă sângele. Dacă aruncăm o privire în mitologia babiloniană, o vom întâlni pe demonica Lilitu, cea care se hrănea cu sângele şi măduva nou-născuţilor. Potrivit unor vechi texte în ebraică, Lilith ar fi fost de fapt prima soţie a lui Adam şi s-ar fi revoltat împotriva sa, devenind stăpână peste demoni şi spirite rele. În China secolului al 6-lea a.Hr. se vorbea despre morţii vii.

Multe legende care pomenesc aceleaşi făpturi demonice circulau şi prin India, Malaezia, Polinezia sau ţinuturile aztecilor şi chiar ale eschimoşilor. Sângele vărsat în concepţia aztecă era cel care asigura fertilitatea pământului. În Japonia se vorbea despre Nukebuki, o creatură al cărei cap zbura de unul singur pentru a vâna oameni. Indienii îl aveau pe Vetala, care poseda corupul oricărei fiinte vii sau moarte, lăsând impresia că se reîntorc la viaţă.

Africanii au şi ei demonii lor. În vest sălăşluia asanbosam, demonul cu dinţi de fier, ia în est impundulu, entitatea care se prefăcea în pasăre ce se hrănea cu carnea oamenilor. Triburile germanice pomeneau de Krampus, un monstru îmblănit şi încornorat care sfâşia victimele. Dar şi Valkiriile, frumoasele însoţitoare ale lui Wotan, aveau obiceiul de a consuma cadavrele celor căzuţi în luptă înainte de a duce spiritele alese în Valhalla.

Ca să ne mutăm pe un teren mai apropiat, şi la vechii greci găsim câţiva precursori ai vampirilor ‘moderni’. Empusa de pildă, fiica zeiţei Hecate, era o fiinţă demonică, cu picioare de bronz, care se hrănea cu sângele tinerilor pe care îi seducea. Lamia, fiica regelui Belus şi amanta lui Zeus, vâna copiii şi le bea sângele pentru a se răzbuna pe Hera care îi omorâse propriile progenituri. Comunicarea cu morţii se putea face dacă aceştia consumau înainte sânge. Ulise, când călătoreşte pe tărâmul lui Hades, trebuie să sacrifice un berbec şi o oaie neagră pentru ca spiritele să se hrănească şi să-şi facă apariţia.

Odată cu propagarea creştinismului, sângele capătă valente pozitive, asociat cu mântuirea. În cursul secolului al XI-lea, şi medicii, dar şi vrăjitoarele, credeau că sângele de fecioară este remediu universal. În acelaşi timp, descoperirea unor cadavre intacte a provocat o isterie generală în toată Europa.

Oamenii considerau că persoanele care nu şi-au primit ultima împărtăşanie, sinucigaşii şi ereticii excomunicaţi se puteau întoarce să-i bântuie pe cei vii. Numeroase astfel de cazuri se regăsesc în lucrări precum Le Dictionnaire Infernalal episcopului de Cahors, De nugis curialiumal lui Walter Map sau Historia Rerum Anglicaruma lui William de Newburgh.

Una dintre cele mai faimoase întâmplări relatate de cronicarul englez îl priveşte pe vampirul din Melrose Abbey. Este vorba de un preot, care a preferat o viata uşuratică în locul datoriilor monahale, iar după moarte s-a întors la mănăstire. Găsind porţile încuiate, s-a îndreptat spre casa unei dintre fostele amante, care îngrozită alerteaza toţi sătenii. Aceştia îl urmăresc şi îl vad cum iese din mormânt, unul dintre ei lovind şi cu un topor după el. Mortul însă se întoarce nestingherit în mormânt, dar la ivirea zorilor, este dezgropat şi ars.

Fenomenul vampirirsmului atinge cote alarmante în secolul al XIV-lea, în special în Prusia, Silezia sau Boemia. Ciuma bubonică începe să fie pusă pe seama lucrării spiritelor rele, iar teama de infestare i-a condus pe oameni spre gestul extrem de a-i îngropa pe bolnavi fără a verifica dacă într-adevăr au murit. Nu este de mirare atunci că avem atâtea relatări despre vampirii care încearcă să iasă din morminte, în fapt oameni care se zbat îngropaţi de vii şi se rănesc de moarte.

Nu numai aceşti nefericiţi erau confundati cu făpturi malefice. În multe regiuni se presupunea că anumite diformităţi pe care le au copiii la naştere indică riscul transformării în vampir. Totodată, superstiţia o mai cauza şi absenta unei înţelegeri a procesului de descompunere. Documentele ne relevă descrieri similare:un necaz loveşte o familie, ca de exemplu o boală sau o recoltă proastă. Vampirii păreau să fie răspunsul potrivit la întrebarea de ce se întâmplă lucruri rele oamenilor buni…

Teama de morţi i-a împins aşadar să investigheze mormintele, iar procesele naturale de descompunere erau adesea confundate cu fenomene supranaturale. Bunăoară, dacă sicriul era bine sigilat sau depus iarna, putrefacţia poate fi întârziată cu câteva luni. Iar descompunerea intestinelor poate cauza o presiune care împinge sângele spre gură, creând aparenţa cuiva care s-ar fi hrănit cu sânge.

În secolul următor vampirismul este iar cap de afiş, cel mai notabil fiind procesul lui Gilles de Rais. Fost membru al gărzii Ioanei d’Arc şi important comandant militar, Gilles se retrage la un moment dat oe moşiile sale din sudul Frantei, unde se presupune că şi-a devotat energia căutarii pietrei filozofale. Dar acesta ar fi crezut că secretul ei se afla în…sânge, sacrificând în scop experimental peste 200 de copii. Mai târziu, în secolul al XIX-lea, Joris-Karl Huymans îl transformă în vampir în romanul La-Bas. Tot cam în acelaşi timp vampirismul îi este imputat şi unei alte figuri cu care suntem mult mai familiarizaţi:Vlad Tepes, cel care îi va furniza lui Bram Stoker ideea de la care acesta va crea stereotipul clasicului vampir.

În mitologia românească însă, contrapartea vampirului din occident este strigoiul. Nu însă în totalitate. Strigoii noştri au picioare cu copite de cal, guri mari şi iau înfăţişări de animale impure precum pisica, iepurele, musca, lupul, cucuveaua etc. Dar şi ei au acelaşi scop:absorbirea energiei vitale a rudelor şi prietenilor şi pot fi combătuţi în acelaşi mod, prin ţăruşul înfipt în inimă. În folclorul nostru mai există şi moroii, sufletele copiiilor nebotezaţi care vin înapoi să-şi tortureze mamele. În fond, temerile faţă de puterile malefice ale morţilor sunt o constantă în spaţiul indo-european, asociate cu credinta în post-existenta sufletului.

Isteria vampirilor nu a încetat nici în secolel următoare. În 1611 intră în scenă un alt personaj misterios. Contesa Elisabeta Erszebet Bathory reînvie legenda prin acuzaţia teribilă la adresa sa. Contesa, pasionată de magia neagră, ar fi torturat şi ucis tinere, îmbăindu-se apoi în sângele lor despre care credea că o menţine tânără. Dispariţiile constante ale tinerelor fete îl determină pe vărul contesei să facă o investigaţie şi în cele din urmă practicile sale sumbre ies la iveală. Contesa nu este executată, ci închisă într-un turn pentru tot restul vieţii. Cazul său a fost şi este în continuare o inepuizabilă sursă de inspiraţie pentru mulţi autori.

Astfel de evenimente, la care se adaugă lipsa educaţiei, ignoranţa şi sărăcia populaţiei, au provocat o explozie de superstiţii şi legende cu vampiri şi vârcolaci în centrul şinestul Europei. Ideea că vârcolacii (vrykolakas) reveneau în lumea celor vii lega într-un fel cele două mituri. Totodată, din 1726 începe să fie întrebuintat termenul de ‘vampir’, ca urmare a miilor de cazuri de vampirism documetate în urma epidemiilor de ciumă.

În secolul al XVIII-lea, în tot Imperiul Austro-Ungar, în zona Balcanilor şi în Germania are loc o adevărată vânătoare de vampiri, cu echipe mari de soldaţi, medici şi oameni de ştiintă, care însă mai mult au panicat populaţia decât s-o liniştească. Unul dintre cele mai bine documentate cazuri îl avem din cronicile vieneze şi îl privesc pe Peter Plogojowitz, un ţăran decedat în 1725, urmat de mai mulţi vecini şi rude. Victimele ar fi pomenit despre atacurile sale nocturne, singura care a avut norocul să scape cu viată fiind soţia care a părăsit satul.

Curtea de la Viena a trimis mai mulţi specialişti, care au efectuat exhumarea, constatându-se semne de vampirism…barba şi unghiile care continuau să crească, pielea căzută, gura plină de sânge. Se spune că preotul satului i-a străpuns inima cu un ţăruş şi apoi morţile au încetat…

Epoca iluminismului îşi propusese să distrugă superstiţiile. Cărturarii încep să pună serios la îndoială lucrarea diavolului şi a discipolilor săi. Un călugăr benedictin, pe nume Don Calmet, publică un imens tratat care vrea să pună capăt controverselor vampirului. Dar mitul nu moare. Ba dimpotrivă, categorisirile şi stereotipiile nu fac atceva decât să amplifice temerile. Oamenii se temeau, de pildă, de semenii cu sprâncene dese şi unite, sau de cei cu prea mult păr pe mâini. Pentru a-i detecta pe cei cu pricina, se foloseau şi de fecioare urcate pe cai albi sau negri care patrulau prin cimitire şi nechezau şi se agitau pe lângă un mormânt de vampir.

Existau numeroase zvonuri, cum că vampirii se puteau uni cu muritoarele pentru a se înmulţi. Cât despre anihilarea unui cadavru suspectat de vampirism, se proceda cu precauţie. Fie se înfigea un cui în frunte sau inimă, se punea usturoi în gura sa, se ungea cu grăsime de porc, etc. Unele tradiţii vorbesc despre portul unui săculeţ cu sare pentru a scăpa de pericolPe măsură ce înaintăm spre era revoluţiei industriale, astfel de comportamente se vor rări, dar legendele vor persista.

Curentul romantic de la finele secolului al XVIII-lea incearcă să recupereze emoţia, sentimentalismul, misterele, partea mai obscură a existentei. Şi aşa reînvie goticul în literatură. Die Braut von Corintha lui Goethe şi Lenorea lui G.A. Buerger sunt printre primele exemple. Keats, Coleridge sau Baudelaire scriu poeme cu vampiri, dar introduc şi un element nou care apărea arareori în legendele de până atunci:seducţia, plăcerea din faţa morţii, legătura dintre dragoste şi moarte.

Sumbrul şi macabrul mocnesc în lucrări precum The Vampyre, de William Polidori care continuă ideea lui Lord Byron, sau Carmillade Sheridan LeFanu. Varney the Vampyre, scris în 1847 de Prest&Rymer, va deveni cel mai lung roman care abordează o astfel de temă. Fantasticul întunecat era la mare căutare în epocă, dar ca orice lucru exploatat la epuizare, îşi pierde din farmec la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Dar decăderea sa durează de fapt foarte puţin, căci reapare imediat în epoca victoriană. Este uşor ironic că într-o epocă în care se încuraja reprimare a tot ce înseamnă decadenţă, legenda vampirului îşi atinge apogeul. Poate că a fost pentru mulţi un refugiu în faţa unei societăţi mult prea normate. Atât de supusă reglementărilor, încât se interzicea scrierea de poveşti horror dacă nu aveau un sfârşit glorios în care triumfă moralitatea. Este momentul în care îşi scrie Bram Stoker opera, care are un succes fenomenal şi incă ne mai defineşte imaginea despre vampiri.

Odată cu sosirea secolului al XX-lea, macabrele personaje se vor integra perfect în noua formă de artă, care permite şi mai bine explorarea diverselor legende mai noi sau mai vechi. Primul film pe această temă a fost realizat în 1922 de către germanul F.W. Murnau, Nosferatu:Eine Symphonie des Grauens, cu Max Schreck în rolul principal. Vampirul încorporează numeroase trăsături din folclor:mâini păroase, urechi largi ca de liliac etc. Apoi vine în forţă şi cinematografia americană, cu Bela Lugosi în pielea lui Dracula. Vampirul capătă colţii, dar şi aerul seducător. Apoi, Christopher Lee joacă în producţia studiourilor englezeşti Hammer şi completează imaginea cu părul negru şi lung, ochii strălucitori şi roşii sau pelerina largă.

Şi apoi va urma o întreagă peliadă de filme, unele mai romanţioase precum Draculalui Coppolla din 1992 sau Interview with a Vampiredin 1994, bazat pe cartea lui Anne Rice, iar altele mai mult axate pe imaginea înfricoşătoare a personajului decât pe povestea sau complexitatea sa. Oricum, după cum vedem, vampirii, prin omniprezenţa lor în toate artele (există şi multe trupe muzicale care se folosesc din plin de motive vampirice), în numeroase cluburi tematice sau organizaţii de tipil Transylvanian Society of Dracula şi nu numai, se pare că sunt într-adevăr nemuritori…

Ce am putea spune referitor la semnificaţiile psihologice ale mitului? Vampirul se spune că ii contaminează pe cei atacaţi, care devin la rândul lor vampiri. Deci nu supravieţuieşte decât prin victimă. Este o relaţie persecutor-persecutat. Poate că acest monstru al imaginarului nostru simbolizează poftele şi nevoile noastre duse la extrem, care odată satisfăcute tot tind să reapară pentru că nu le stăpânim…Vampirul este bucata noastră întunecată, îndreptată spre distrugere şi autodistrugere.

Dacă omul îşi acceptă limitările, responsabilitatile, soarta sa de muritor, dispare şi vampirul din el şi nu mai simte nevoia de a domina pentru a-şi crea iluzia că se domină pe sine. Poate că nu ar fi greşit să-l interpretăm drept o întoarcere a forţei vitale împotriva propriei persoane.