⬆

Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, de la mit la realitate

În filmul „Octombrie”, apărut în 1928, regizat de Serghei Eisenstein, vedem mulțimile luând cu asalt Palatul de Iarnă, o imagine-simbol a Revoluției, întipărită în memoria tuturor generațiilor pentru care marxism-leninismul nu a însemnat doar o formulă anacronică. Un film de propagandă strălucit, dar pură ficțiune. Cum istoria a devenit pentru regimurile comuniste o modalitate de justificare și manipulare deopotrivă, nu e greu de înțeles că în realitate faptele s-au derulat în cu totul alt registru. Deseori unul nu doar prozaic și sângeros, ba de-a dreptul hilar.

Un personaj important în desfășurarea evenimentelor a fost Aleksandr Kerenski, șeful Guvernului Provizoriu. Nefericită titulatură! Deși ea avea în vedere un provizorat până la convocarea Adunării Constituante ce avea să decidă viitorul țării, nu putea exista o sintagmă care să îl caracterizeze mai bine. Prins între revolta stângii în iulie și cea a dreptei în august (afacerea Kornilov), Kerenski s-a dovedit un om politic slab, depășit de evenimente, pe care a încercat să le justifice subiectiv până la moartea sa în exil, la New York, în 1970. Nu e de mirare că Bisericile Ortodoxe ruse și sârbești din New York au refuzat înhumarea trupului neînsuflețit, care a fost transportat la Londra.

Kerenski își supraestimează forțele

Tinerețea lui Kerenski a semănat în multe privințe cu cea a lui Lenin, care va deveni cel mai important rival al său în 1917. Se născuse în același oraș, Simbirsk, la 11 ani după Lenin. Tatăl său era directorul școlii unde a studiat Lenin și îl cunoștea pe tatăl acestuia. În ultimele săptămâni ale Guvernului Provizoriu, atitudinea lui a început să semene cu cea a ultimului țar: amândoi refuzau să recunoască amenințarea revoluționară la adresa propriei autorități. Dacă Nicolae era un fatalist resemnat, Kerenski era orbit de optimismul său deopotrivă de absurd.

Popularitatea din primele luni ale revoluției îl convinsese că era „chemat” să conducă poporul. Izolat, precum Nicolae, în Palatul de Iarnă, era suficient de rupt de realitate pentru a nu pune la îndoială această soartă. Era înconjurat, tot ca Nicolae, de admiratori care nu îndrăzneau să-l contrazică și menținea un guvern slab, lipsit de autoritate. Popularitatea sa era demult de domeniul trecutului. Probabil nici nu auzise gluma care făcea furori în ultimele zile ale regimului său. La întrebarea care e diferența dintre Rusia de azi și cea de la sfârșitul anului trecut, răspunsul era: atunci o aveam pe Alexandra Fiodorovna (împărăteasa), acum îl avem pe Aleksandr Fiodorovici (Kerenski).

Circulau zvonuri despre viața luxoasă pe care o ducea în Palatul de Iarnă, despre legătura amoroasă cu verișoara soției, care locuia la Palat cu soții Kerenski, despre starea aproape permanentă de beție, de dependența de cocaină și morfină. Circulau zvonuri (false) că ar fi fost evreu, ceea ce în climatul antisemit al vremii era deosebit de nociv pentru imaginea publică. Kerenski însuși își amintea că atunci când fugise din Palatul de Iarnă, chiar înainte ca bolșevicii să pună mâna pe putere, a văzut scris pe un perete un mesaj ironic: „Jos cu Kerenski evreul, trăiască Troțki!”

Alte zvonuri vorbeau despre plăcerea sa de a îmbrăca haine femeiești; s-a spus ulterior că fugise din Palatul de Iarnă îmbrăcat în uniformă de infirmieră. Atunci când i s-a sugerat, la începutul lunii octombrie 1917, să preia controlul asupra Institutului Smolnîi, statul-major al mișcării bolșevice, sau să-i aresteze pe liderii acestora, a refuzat categoric. Era convins că orice revoltă e sortită eșecului, precum fuseseră „Zilele din Iulie”.

Femeile din Batalionul Morţii, alături de ofițeri loiali guvernului Kerenski, apără Palatul de Iarnă din Petrograd

Chiar își dorea o ridicare armată, fiind convins că poate încheia socotelile cu bolșevicii. Pe 20 octombrie, îi declara naiv unui colaborator: „Aș fi gata să spun rugăciuni să izbucnească o revoltă. Am o capacitate de luptă mai mare decât este necesar. Vor fi zdrobiți amarnic”. Pentru bolșevici, nu a fost dificil să înlocuiască autoritatea Guvernului Provizoriu în interiorul garnizoanei Petrograd cu propriul Comitet Militar Revoluționar (CMR), în doar câteva zile. Cu dibăcie, Lenin a declarat că noul organ de conducere este creat pentru a apăra Sovietul. Prima ședință a Comitetului (organizație ad-hoc de apărare revoluționară) a avut loc la 20 octombrie.

Biroul comitetului era format din bolșevici și eseri de stânga; totul trebuia să poarte mantia Sovietului, pentru că soldații n-ar fi răspuns unui partid anume. De fapt, CMR era o organizație bolșevică, condusă de Troțki, Antonov-Ovseenko și Dîbenko, un marinar din flota Mării Baltice și iubitul Aleksandrei Kollontai (suficient de în vârstă cât să-i fie mamă). Atunci când neinspiratul Kerenski, hotărât să distrugă mișcarea bolșevică, a anunțat că trupele garnizoanei Petrograd vor fi transferate pe front, cea mai mare parte a soldaților au refuzat să se mai supună ordinelor Marelui Cartier General, declarându-se loiali CMR, care a trimis rapid comisari pentru a-i înlocui pe comandanții de unități.

În 21 octombrie, CMR s-a autoproclamat drept autoritate conducătoare în garnizoană. Era primul pas al insurecției. Cu două zile înaintea insurecției armate, Guvernul Provizoriu își pierduse controlul militar real asupra Capitalei. A fost elementul esențial al insurecției și fără el nu se poate explica ușurința cu care bolșevicii au obținut victoria. Nu le mai rămânea decât să pătrundă în Palatul de Iarnă și să-i aresteze pe miniștri.

Insurecția

Deși aflați într-o situație extrem de favorabilă, cu doar câteva ore înainte de declanșarea insurecției aproape nici unul dintre liderii bolșevici nu voia ca ea să aibă loc. Teama cea mai mare era legată de aprobarea Congresului Sovietelor, ce urma să se deschidă pe 25 octombrie, singurul care putea oferi legitimitate acțiunii lor de preluare a puterii. Pe de altă parte, era greu să împiedici mulțimea. La căderea întunericului în seara de 24, soldați și muncitori din Gărzile Roșii s-au revărsat spre centrul orașului, capturând blocadele instalate de guvern pe poduri. Au instalat propriile baricade, pe străzi au început să patruleze mașini blindate, în timp ce spectatorii ieșiți de la teatru se grăbeau spre casă.

La primele ore ale dimineții, forțele bolșevice preluaseră controlul gărilor, poșta și telegraful, banca de stat, centrala telefonică și centrala electrică. Unele secții de poliție fuseseră ocupate. Insurgenții dețineau aproape integral controlul orașului, cu excepția zonei centrale din jurul Palatului de Iarnă și al Pieței Sf. Isaac. Baricadați în interiorul Palatului, miniștrii lui Kerenski nu aveau control nici măcar asupra propriilor telefoane sau mijloace de iluminat. Pe măsură ce aceste vești bune îi erau raportate, Lenin a început să fie atras de ideea unei preluări imediate a puterii. Liderii bolșevici nu voiau să repete „Zilele din Iulie”, când ezitarea dusese la un fiasco.

Închis într-un apartament al unei apropiate, Lenin a scris la ora 18, în seara zilei de 24, un apel disperat către organizațiile de Partid din Petrograd pentru a le îndemna să declanșeze insurecția în următoarele câteva ore. Dacă bolșevicii nu reușeau să pună mâna pe putere până în după-amiaza următoare, când Congresul Sovietelor urma să se deschidă, totul putea fi ratat. La orele 22 Lenin nu a mai rezistat. Şi-a pus pe cap peruca și o șapcă muncitorească, și-a înfășurat un bandaj în jurul capului și a pornit spre Smolnîi, însoțit de un bolșevic finlandez, un apropiat. Folosind un tramvai gol-goluț și apoi pe jos, au fost la un moment dat opriți de o patrulă a guvernului aproape de Palatul Taurida.

După spusele lui Eino Rahiia, care îl însoțea, Lenin (îmbrăcat ponosit) a fost confundat cu un bețiv inofensiv și lăsat să meargă mai departe. Să ne întrebăm, precum Ştefan Zweig, oare cum s-ar fi scris istoria lumii dacă Lenin ar fi fost arestat atunci? Lenin a ajuns în jurul miezului nopții la Smolnîi, iar retorica sa a fost decisivă. Impulsionați, liderii bolșevici au adus o hartă militară pe care au trasat principalele direcții de atac. Atunci când Lenin a cerut o listă cu noul guvern și a denumirii acestuia, ce urma să fie prezentată Consiliului Sovietelor, Troțki a venit cu ideea de a-i numi pe miniștri „comisari ai poporului”, ceea ce a încântat audiența.

Când Kamenev l-a prevenit că partidul nu va putea păstra puterea mai mult de două săptămâni, Lenin, întins pe podea, epuizat, a replicat usturător: „Peste doi ani, când o să fim tot la putere, o să spui că nu putem rezista mai mult de doi ani”. În realitate, Marea Revoluție Socialistă din Octombrie a fost un eveniment de mică amploare, nimic altceva decât o lovitură militară care a trecut neobservată de majoritatea locuitorilor din Petrograd.

Teatrele, restaurantele și tramvaiele au funcționat aproape în regim normal în timp ce bolșevicii preluau puterea. Întreaga insurecție s-ar fi putut termina în șase ore, dacă insurgenții nu s-ar fi dovedit ridicoli de incompetenți, ceea ce a mai adăugat aproximativ 15 ore. Legendarul asalt asupra Palatului de Iarnă, unde cabinetul Kerenski își ținea ceea ce avea să fie ultima ședință, a fost mai degrabă o arestare la domiciliu, dat fiind că majoritatea forțelor care apărau palatul, înfometate și demoralizate, plecaseră deja acasă înainte de începutul atacului. Bolșevicii plănuiau să ia cu asalt Palatul de Iarnă la semnalul transmis de la Fortăreața Petru și Pavel și de pe crucișătorul „Aurora” al Flotei din Marea Baltică.

Prima amânare a planului a apărut odată cu venirea întârziată a marinarilor din Baltica, fără de care CMR nu putea acționa. Apoi, și mai frustrant, s-a descoperit că atacul masiv al tunurilor din Fortăreață nu putea avea loc din simplu motiv că piesele de artilerie erau niște piese de muzeu ruginite, cu care nu se putea trage. Au fost urcate rapid alte tunuri pe metereze, doar să se descopere că nu exista muniție pentru ele.

De-a dreptul suprarealistă a fost panica declanșată de sarcina aparent simplă a înălțării pe suportul de drapel al Fortăreței a unui felinar roșu, care să semnalizeze începerea asaltului asupra Palatului de Iarnă. La momentul așteptat, nu s-a găsit un felinar roșu. Comisarul bolșevic al Fortăreței a plecat personal după un felinar, dar s-a rătăcit în întuneric, a căzut în noroi și a revenit înjurând de mama focului. Felinarul pe care l-a adus nu era în niciun caz roșu; mai mult, nu se putea fixa pe stâlp.

În consecință, semnalul de începere a asaltului a rămas la stadiul de proiect. De fapt, forțele bolșevice adunate deja în centrul orașului încă de seară ar fi putut intra fără nicio opreliște în Palatul de Iarnă, întrucât apărarea lui era ca și inexistentă. Kerenski ceruse trupe de pe Frontul de Nord (pe ordin falsificase semnătura liderilor Sovietului, fiindui teamă că nimeni nu ar fi venit la chemarea Guvernului Provizoriu).

Cum în dimineața zilei de 25 nu se vedea nici urmă de trupe loiale, Kerenski a plecat în căutarea lor. Liniile ferate fiind în mâinile bolșevicilor, a fost nevoit să meargă cu mașina. Neajutoratul Guvern Provizoriu nu avea nici așa ceva. În cele din urmă a fost rechiziționat un automobil Renault din fața ambasadei Marii Britanii (care ulterior a emis un protest diplomatic) și un altul de la Ministerul de Război, care nu avea benzină (împrumutată de la spitalul englez). În jurul orei 11, în dimineața zilei de 25, cele două mașini au ieșit în viteză din Palatul de Iarnă. Kerenski era în cea de a doua, la care flutura drapelul american, ceea ce l-a ajutat, fără îndoială, să treacă de pichetele CMR formate în jurul Pieței Palatului. A fost o ieșire din istorie simbolică pentru Kerenski...

Asaltul Palatului de Iarnă

În timp ce Kerenski o ștergea englezește, miniștrii săi au intrat în panică. Au discutat cu orele despre cine să fie „dictator” (al cui?). În Palat se găseau circa 3.000 de soldați, dintre care 200 de femei din Batalionul Morții. În timp ce soldații construiau baricade, una dintre intrările laterale a rămas nepăzită, spionii bolșevici intrând nestingheriți pentru a evalua situația. Moralul apărătorilor era foarte scăzut, pe fondul propagandei bolșevice privind superioritatea lor numerică covârșitoare. Unul dintre comandanții lor își amintea că soldații fumau, se îmbătau și înjurau situația fără speranță în care se aflau. Cazacii erau nemulțumiți că trebuie să lupte alături de „femei cu pușcă”. Pe măsură ce timpul trecea, flămânzi și demoralizați, soldații au abandonat Palatul. La începutul serii nu mai erau mai mult de 300.

Apelul disperat al miniștrilor lui Kerenski către populație a rămas fără ecou, cu excepția membrilor Dumei orășenești din Petrograd, a căror tentativă de a ajuta autoritățile a fost una hilară. Încolonați, au plecat în marș către Palatul de Iarnă, cântând „Marseilleza”, în frunte cu Schreider, primarul Petrogradului. Cei 300 de deputați, îmbrăcați în fracuri, tunici și ținute de ofițeri, duceau fiecare câte un pachet cu salam și pâine, pentru apărători. Atunci când au fost opriți de o patrulă a bolșevicilor, primarul și-a dezgolit pieptul într-un gest patetic, declarând că e gata să moară dacă nu sunt lăsați să treacă.

Lenin îndemnându-i pe bolșevici să ia cu asalt Palatul de Iarnă

Marinarii, sesizând comicul situației, i-au amenințat cu o „bătaie la fund” dacă nu pleacă acasă. Unul dintre deputați a ținut un discurs, în care a arătat că „nu putem lăsa sângele nostru nevinovat pe mâinile acestor oameni ignoranți”. Deputații au făcut cale întoarsă, în râsetele marinarilor. La ora 18:50, CMR a transmis la Palatul de Iarnă un ultimatum. Miniștrii, aflați la o cină cu borș și pește la abur, l-au refuzat, convinși că bolșevicii vor fi acuzați de orice încercare de răsturnare a guvernului prin forță. Mult timp nu s-a întâmplat nimic – bolșevicii încercau să rezolve problema tunurilor – dar la ora 21.40 crucișătorul „Aurora” a tras o lovitură oarbă de tun.

Zgomotul puternic i-a înspăimântat pe miniștri. Femeile din Batalionul Morții s-au isterizat și au fost duse într-o încăpere din spatele palatului, iar cadeții rămași și-au abandonat pozițiile. Apoi a început tirul din Fortăreața Petru și Pavel, de pe „Aurora” și din Piața Palatului. După care mulțimea a luat cu asalt Palatul. Întinși pe canapele sau prăbușiți pe fotolii, așteptând sfârșitul, miniștrii puteau să audă, la etajele inferioare, soldați alergând și împușcături.

În jur de ora 2 dimineața atacatorii s-au apropiat de încăpere. Când ușa a fost trântită de perete, s-au ridicat în picioare. Antonov- Ovseenko, mic de înălțime și modest, i-a anunțat sec: sunteți arestați. S-a făcut o listă a miniștrilor și s-a constatat că Kerenski era absent, ceea ce i-a înfuriat pe bolșevici. Unul dintre ei a strigat: „băgați baionetele în toți ticăloșii ăștia!”. Dar disciplina a fost păstrată. Pentru că nu existau mașini, miniștrii au fost duși pe jos până la Fortăreața Petru și Pavel, unde au stat închiși mai multe săptămâni în condiții grele. Escorta a trebuit să intervină pentru a împiedica tentativele de linșaj. Aleksei Nikitin, fostul ministru de Interne, a găsit în buzunar o telegramă de la Rada ucraineană. „Am primit asta aseară – i-a spus lui Antonov-Ovseenko, în timp ce îi întindea bucata mototolită de hârtie. Acum este problema voastră”. Probabil simțea o oarecare ușurare.

Câți oameni au participat la insurecție? Greu de spus. Troțki a susținut că au fost implicați activ între 25.000 și 30.000 de oameni, cel mult, ceea ce însemna aproximativ 5% dintre toți muncitorii și soldații din oraș, iar numărul corespunde cu calculele bazate pe numărul unităților Gărzilor Roșii, al echipajelor flotei și al regimentelor mobilizate. Cea mai mare parte au avut o participare limitată – de pildă paza fabricilor și a clădirilor strategice, la formarea pichetelor sau „ca rezervă”.

În seara de 25, în Piața Palatului se găseau circa 10.000 – 15.000 de oameni, dar nu toți erau implicați realmente în „asaltul” Palatului (deși cei mai mulți vor susține ulterior că au luat parte la el, ceea ce nu e departe de lucrurile întâmplate la Revoluția din 1989). Mulți au participat efectiv mai ales la prădarea pivnițelor de vinuri din palat. Puținele fotografii păstrate arată o mână de membri ai Gărzilor Roșii pe străzile pustii.

Nici pe departe mulțimi de oameni, așa cum se întâmplă în orice revoluție. Întreaga insurecție, așa cum a recunoscut și Troțki, a fost realizată ca o serie de operațiuni de mică amploare, calculate și pregătite dinainte. Împrejurimile Palatului de Iarnă au fost singura parte a orașului afectată serios la 25 octombrie. În rest, viața în Petrograd a continuat ca de obicei. Tramvaiele și taxiurile funcționau normal, pe bulevardul Nevski mulțimea de oameni se plimba nestingherită, iar seara, magazinele, restaurantele, teatrele și cinematografele au rămas deschise. La teatrul Mariinski s-a jucat „Boris Godunov”, iar renumitul bas Şaliapin a cântat în fața unei săli pline.

În jurul orei 21, John Reed (un comunist american, care a lăsat o extraordinară mărturie a zilelor revoluției) a cinat la Hotel France, chiar lângă Piața Palatului. După ce i s-a servit supa, chelnerul a venit și l-a rugat să se mute în salonul principal, din spatele clădirii, întrucât se așteptau tirurile de armă și doreau să închidă luminile în cafenea. Descoperirile recente din arhivele rusești dezvăluie o atmosferă liniștită în cartierele muncitorești, în conformitate cu rapoartele poliției.

În cartierul Vîborg, partea cea mai bolșevizată a orașului, șeful poliției raporta la 25 octombrie că „Gărzile Roșii au ajutat poliția la menținerea ordinii, iar pe timpul nopții nu au existat evenimente de raportat, în afară de arestarea a doi soldați beți care făceau scandal, acuzați că au împușcat și rănit un om, de asemenea beat”. Cam puțin pentru o Mare Revoluție! Când bolșevicii au preluat Palatul de Iarnă, au descoperit o cramă imensă, cu vinuri alese, inclusiv recoltă 1847, preferată de ultimul țar. Unii soldați au vândut vodcă mulțimii. Gloatele amețite de băutură au vandalizat Palatul de Iarnă, au prădat magazinele și prăvăliile cu băuturi.

După cucerirea Palatului de Iarnă, gărzile bolșevice au instalat mitraliere pe scările Palatului

Marinarii și soldații au intrat în cartierele bogate, au jefuit apartamente și au omorât oameni. Bolșevicii au încercat să limiteze anarhia, oprind furnizarea de alcool. Au numit un Comisar al Palatului de Iarnă, dar respectivul s-a dovedit la rându- i un alcoolic care era în permanență beat. Au pus gărzi de pază la pivnițe, iar soldații s-au apucat să vândă băutură. Au încercat să mute „comoara” care provoca dezordinea, dar în van. Sute de bețivi au fost aruncați în închisoare – în noaptea de 4 noiembrie, o singură secție de poliție a numărat 182 de persoane – iar pentru descurajarea jefuitorilor au fost instalate mitraliere care trăgeau pe deasupra capetelor lor. A fost instaurată chiar Curtea marțială. În cele din urmă, dezordinea s-a stins în mod natural, și anume, după ce rezerva de alcool s-a epuizat.

Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, un mit

Pentru bolșevici, era greu de acceptat că propriii lor susținători, „avangarda proletariatului”, puteau avea un asemenea comportament. Așa că au preferat să facă ceea ce toate regimurile cu rădăcini în bolșevism au făcut – și anume, să dea vina pe alții. Situația a fost pusă pe seama „provocărilor burgheziei”. Pentru foarte mulți oameni din clasa de mijloc, regimul bolșevic a fost asociat din prima zi cu o gloată de criminali și huligani, puși pe jaf și beție.

Bolșevicii aveau în realitate foarte puține forțe disciplinate, iar acapararea puterii, un act violent, a încurajat acest comportament din partea mulțimii. A fost Marea Revoluție Socialistă din Octombrie punctul culminant al unei revoluții sociale? Mai degrabă nu. A fost o degenerare a revoluției urbane, o expresie a pierderii controlului social. Maxim Gorki sublinia că „lucrurile care se petrec acum nu sunt un proces al revoluției sociale”, ci un „pogrom condus de lăcomie, ură și răzbunare”.

Violența nu a venit din partea „clasei muncitoare” organizată, ci de la o masă amorfă de victime ale distrugerilor cauzate de război și de haosul revoluției din martie: soldați, marinari, șomeri, refugiați, muncitori necalificați proveniți din zonele rurale, bandiți și criminali eliberați din pușcării. Adevărații muncitori, cei cu conștiință de clasă, datorau credință Sovietului, iar cei mai mulți nici nu știau diferențele dintre partidele politice de orientare socialistă.

De aceea, nici nu s-au implicat în această insurecție. Marea Revoluție Socialistă din Octombrie a fost, precum întreaga istorie a „comunismului” aplicat, un mit care a acoperit coerciția, minciuna și propaganda pe care s-a construit întregul eșafodaj al regimului.