Marea Criză Economică și industria de material rulant a României Mari

Statul român apărut după Marea Unire din cursul anului 1918 a fost caracterizat de către specialiștii în Istorie și Economie drept slab dezvoltat, un stat cel mult agrar – industrial. Se înțelege că industrializarea a fost realizată de către comuniști, cei care au ridicat-o pe cele mai înalte culmi de dezvoltare și progres. Formulările aparatului de propagandă erau interesante și-n limba de lemn.

Realitatea a fost diferită de ceea ce au scris cu elan muncitoresc intelectualii epocii roșii. Principalul centrul de producție în domeniul metalurgic era la Reșița și acolo se realizau locomotive de mare putere sau pentru cale ferată îngustă. Laminorul instalat putea să asigure și șina pentru deplasarea trenurilor și a tramvaielor. Orașul ascuns în munți era concurat puternic de către capitala țării prin Întreprinderile metalurgice Malaxa, fabrica de locomotive având o capacitate anuală de o sută de mașini și putea să asigure repararea altor două sute. Era suficientă producția locală pentru a nu se mai recurge la importuri. Se adăuga capacitatea Uzinei de automotoare, mașini de transport ce erau ideale pentru cursele cu mai puțini călători de pe liniile secundare. Întreprinderea Astra din Arad era specializată pe fabricarea de vagoane de pasageri, de transport marfă și petrol, cisternele fiind deosebit de căutate în țara ce începea să fie însetată de combustibilul lichid. Automotoare se mai puteau fabrica la Unio Satu Mare și alte utilaje au fost deplasate în București pentru a deschide o fabrică de vagoane. Reparații de locomotive și material rulant puteau fi realizate și-n alte capacități industriale și ateliere ale C.F.R.-ului.

Capacitatea industrială de la Reșița putea să fie un model de eficiență economică în epocă din moment ce din apropiere era obținut minereu de fier, cel ce era prelucrat cu ajutorul cărbunelui din preajmă sau din import. Mai mult. Oțelul obținut era modelat până la nivel de locomotivă și astfel profitul firmei creștea. În plus, afacerile din domeniul metalurgic cereau din ce în ce mai mulți angajați specializați în diferitele ramuri ale producției.

Trenurile reprezentau esența sistemului de transport din România interbelică și era normal să se treacă la dezvoltarea utilajelor performante în vederea asigurării de mijloace feroviare deosebite. Recordul de viteză era deținut în 1939 de o locomotivă de la Reșița cu 120 km/h. Tehnica feroviară a dat dovadă de rezistență în anii războiului mondial și apoi a fost apreciată de către sovietici, cei care au preluat-o în bună parte drept despăgubiri de război. Au fost trecute peste Prut numai mașini funcționale și țara a fost lăsată să se descurce cu ceea ce mai avea. Automotoarele au fost folosite timp de decenii și au fost scoase din circulație după ce unul al luat foc în apropiere de gara din Oradea în anul 2023. România era definită drept slab dezvoltată, dar atunci erau realizate locomotivele, vagoanele și șinele, ceea ce astăzi nu se mai face pe plan local.

Industria României Mari a făcut pași importanți tocmai atunci când istoricii spun că era Marea Criză Economică și s-a ajuns în situația să nu mai fie necesare importurile de material feroviar, locomotivele fiind cele mai costisitoare. A fost normal să apară o problemă deosebită în fabricile marilor puteri din moment ce statele mici își dezvoltau propriile mijloace de producție și de reparații. Exista potențial local, dar a venit războiul mondial și s-a ales praful de multe capacități industriale prin bombardamente și jaf.

Epoca zisă de recesiune a fost de progres pentru România Mare.

_{Foto
sus: Locomotivă Malaxa (©}_{Peter
Bagshawe / Wikimedia Commons}₎