⬆

Marea Criză Economică și începuturile franceze din 1926

Fenomenul economic care a generat o bulversare planetară și a dus la un nou conflict mondial devastator a început în anul 1929 prin prăbușirea bursei din New York și apoi răul s-a răspândit ca un tsunami. S-a încercat stoparea nenorocirii de către conducătorii epocii, dar forțele acestor oameni cinstiți și buni la suflet au fost prea slabe și populația n-a fost ocrotită de poftele dictatorilor totalitari. Aceasta ar fi foarte pe scurt descrierea recesiunii și așa a rămas prin tratatele de Economie și de Istorie. Oare să fie adevărat ce scriu specialiștii ce provin din cele mai înalte sfere ale mediului științific?

Există obiceiul să se repete la infinit interpretarea lansată de către un savant și apoi apare comoditatea intelectuală prin citarea cărților unui reputat analist. Chiar capătă valoare orice lucrare dacă are un subsol sau un sfârșit încărcat de trimiteri bibliografice. Totuși, chiar această repetiție trebuie să ne dea de gândit și să luăm orice analiză clasică la interpretat pentru a vedea dacă nu cumva se ascunde ceva murdar în spatele cuvintelor meșteșugit alese pentru a da bine în lumea științifică. Nici Marea Criză Economică de supraproducție nu trebuie să fie ocolită de o critică ascuțită.

Problema principală a economiilor din perioada interbelică a constat în faptul că se acorda o mare importanță domeniului înarmărilor și tunurile de diferite calibre erau la mare căutare împreună cu vapoarele capabile să facă față șocurilor generate în timpul tragerilor cu muniție de calibru greu, multe limitări fiind determinate tocmai de aceste vibrații ce n-au avut soluții la nivelul tehnicii din epocă. Franța nu putea să facă excepție de la regulă pentru că liderii de la Paris visau în continuare să fie printre stăpânitorii planetei. Se făcea totul pentru a avea superioritate tehnică în competiția cu celelalte forțe navale și cursa înarmărilor era dusă între Marea Britanie, Franța, Italia, Japonia și SUA. Germania și Rusia sovietică erau mai modeste în domeniul dotărilor navale, dar emiteau unele pretenții maritime.

Avioanele începeau să fie sâcâitoare prin număr în perioada interbelică și nu era de dorit să expui vapoarele militare și civile costisitoare atacurilor cu mitraliere și bombe. Mai mult. Erau dezvoltate torpile ce ascundeau cantități mari de explozivi în conul de luptă. Structurile încă fragile ale aparatelor de zbor recomandau intrarea în producție a mitralierelor grele și astfel a început să se răspândească arma automată de calibrul 13,2 mm cu gloanțe ce cântăreau 51 de grame. Cadența practică de circa 200 de lovituri pe minut putea să țeasă în fața țintei zburătoare o plasă de gloanțe fierbinți ce erau capabile să sfâșie și plăci din oțel aliat. Modelul oferit de firma Hotchkiss în anul 1929 s-a dovedit în curând incapabil să provoace avarii fatale avioanelor din ce în ce mai rezistente prin calitatea materialelor descoperite și care aveau o viteză sporită. Epoca lemnului și a pânzei începea să apună. Tunurile de calibrul 37 mm au început să sporească la bordul navelor și lansau proiectile de 0,75 kg, devastatoare dacă atingeau obiectul zburător.

Arsenalele franceze produceau tot felul de tunuri destinate flotei și nu se făcea economie de materiale și de fonduri. Un tun antiaerian de calibrul 75 mm a început să intre în uz în 1926, dar proiectilul de 5,93 kg nu era suficient de distrugător și nici cadența nu erau mulțumitoare. Un tun de calibrul 100 mm Model 1927 a fost considerat util inclusiv în lupta cu un submarin prin faptul că folosea proiectile de 13,5 kg. Reprezenta o apărare performantă în confruntarea cu bombardierele ce atacau în zbor orizontal de la altitudine.

Armele ușoare antiaeriene erau vitale într-o epocă în care se înmulțeau mijloacele de zbor, dar gurile de foc puternice provocau senzație plăcută amiralilor. Distrugătoarele franceze ascundeau un mic secret: artileria de la bord era de calibrul 138,6 mm și era specifică unor crucișătoare ușoare. Proiectilul de 40,6 kg nici nu se putea compara cu unul clasic de pe navele dotate cu tunuri de calibrul 120 mm. O astfel de armă avea o masă de 4,5 tone și avea nevoie de un stoc de 240 de proiectile. A fost produs și tunul de calibrul 155 mm pentru crucișătoare ușoare și masa unei lovituri era de 56,5 kg.

Tunul de calibrul 150 mm sau apropiate era relativ ușor de asamblat și era în dotarea multor marine de război, ceea ce genera o preocupare deosebită pentru găsirea de soluții pentru neutralizarea sistemului de armă. A fost aleasă trecerea la producerea de guri de foc de calibrul 203 mm și astfel au apărut clasicele crucișătoare grele ale perioadei interbelice. Un tun francez de un astfel de calibru ajungea la o masă de 20 de tone și folosea un proiectil de 123,1 kg. Era periculos chiar și pentru vapoarele din aceeași categorie și industria metalurgică a fost mulțumită să producă și 300 de lovituri pentru o piesă. Piesa de artilerie era interesantă prin performanțe și a fost urcată chiar și pe un submarin crucișător, dar experimentul naval a fost prea costisitor pentru a se trece la o producție de serie. Afacerile sunt afaceri și banii n-au miros.

Franța a început, din anul 1926, o puternică dezvoltare a flotei militare

Se spune că era criză economică, dar fabricile modelau oțelul și în proiectile de calibrul 340 mm pentru cuirasatele din clasa Bretagne, unul singur având 555 de kilograme de oțel și explozibil. Totuși, se simțea nevoia trecerii la o tehnică de luptă mai performantă și navele din clasa Dunkerque promiteau să fie rapide pentru a face concurență unităților rapide germane. Era nevoie și de o nouă cercetare în domeniul artileriei grele și au apărut piesele de calibrul 330 mm, masa unui proiectil fiind de 560 kg. Se zice că era recesiune, dar un singur tun avea o masă de 70,5 tone și stocul de muniții se ridica la circa 100 de proiectile. A fost făcut un efort material pentru a fi înfruntat inamicul tradițional de la est și s-a uitat de faptul că era criză economică și nivelul de trai scădea. O navă blindată cu straturi groase din oțel și cu artilerie de mare calibru la bord însemna un efort bugetar specific numai statelor dezvoltate industrial, dar nu era ceva ușor de realizat fără să fie afectate alte domenii ale activității sociale. Au fost păstrate și tunurile de calibrul 305 mm pentru a impresiona concurența italiană și pentru a realiza o imagine de mare putere navală prin număr, masele fiind impresionate de siluetele impunătoare. Proiectilele perforante de 432 kg nu mai erau interesante în ochii concurenței, dar statul francez trebuia să comande periodic pentru menținerea stocurilor. Clasa Courbet (foto jos) era consumatoare de resurse numai pentru a da iluzia existenței unei flote performante.

Liderii de la Paris au dat comandă pentru construirea unor cuirasate care să impună puterea Franței pe oceanele și mările lumii prin puterea tunurilor de calibrul 380 mm. Marea Britanie începuse să producă nave dotate cu o artilerie de 356 mm și ar fi fost o ocazie ideală să se mai reducă din inferioritatea marinei franceze. Oțelul special a început să curgă și a luat forma unui colos ucigător cu o masă de 94 de tone și care putea să lanseze un proiectil de 884 kg, cuirasatele din clasa Richelieu (foto sus) promițând să fie o forță a distrugerii pure. Declanșarea conflictului mondial a limitat ambițiosul program de expansiune navală ce nu prea mai avea legătură cu interesele locuitorilor metropolei. Resursele erau folosite pentru menținerea și poate extinderea imperiului colonial, dar evenimentele militare au evoluat astfel încât flota visată a dispărut în adâncuri prin sabordare.

Conducerea de la Paris a început cam din anul 1926 o puternică dezvoltare a flotei militare cu cele mai noi tipuri de nave și de armament. Nu se făcea economie la cheltuielile militare și fabricile de profil duduiau de comenzi. Cărțile de Istorie scriu în continuare că era șomaj și că nu se mai făceau investiții, dar marina a primit o întreagă flotă în perioada 1926 – 1939. Este interesant de observat că Linia Maginot, scutul împotriva Germaniei, a primit puțin armament performant și altfel ar fi stat situația în anul 1940 dacă ar fi existat montate în regiunea Sedan tunuri navale măcar de calibrul 90 mm. Acestea aveau proiectile puternice și ar fi afectat moralul infanteriștilor și pe cel al tanchiștilor. Fiind tunuri antiaeriene la origine, proiectilele aveau o traiectorie întinsă și ar fi nimerit cu ușurință blindatele germane ce nu se remarcau prin calitatea protecției prin cuirasă. Panzer I, Panzer II și blindatele de origine cehă ar fi fost într-o situație fără ieșire și ar fi trebuit să se retragă dincolo de bătaia eficace a gurilor de foc. Ar fi fost poate la fel de celebre precum piesele de calibrul 88 mm din dotarea forțelor aeriene germane. Linia de fortificații a primit și armament învechit ce fusese planificat pentru casare încă înainte de Primul Război Mondial, dar a fost folosit în timpul conflagrației pentru a avea asigurată artileria grea și supremația numerică. Tunurile De Bange erau periculoase prin distrugerile generate de proiectile, dar erau totuși niște guri de foc proiectate în secolul al XIX-lea. Flota franceză a cunoscut un proces radical de modernizare și Linia Maginot a fost construită cu picătura și ca un fel de muzeu al artileriei. Politicienii făceau mult din gură și cam atât. Erau vremuri de criză și cică nu existau bani. Interesele de grup au dus în cele din urmă la prăbușirea frontului în anul 1940 și la dispariția Franței ca o mare putere militară. A dispărut astfel prestigiul unui stat ce fusese luat drept model încă din perioada Iluminismului.

Marinarii români ar fi vrut un crucișător ușor cu tunuri de calibrul 150 mm, dar n-au fost resurse financiare pentru o astfel de navă și s-a rămas la clasicele distrugătoare cu tunuri de 120 mm. Au existat chiar proiecte pentru achiziționarea a două astfel de unități, dar ideile erau pur utopice pentru o țară ce nu avea resurse financiare pentru întreținerea aparatului birocratic și al celui din învățământ. Industria statului din Carpați nu era capabilă nici să producă în cantități mari pulberile energice pentru proiectilele care să fie lansate cu o viteză inițială de peste 600 m/s. Nici torpilele nu erau dispozitive militare accesibile fabricanților din România din cauza complexității și a fineții execuției pieselor componente. Orice eroare putea să ducă la transformarea armei într-un balast costisitor.

Nu se poate ca niște simple tunuri să provoace dezechilibre majore la nivel macroeconomic. Problema este că o piesă de artilerie implică oțeluri speciale care trebuie să reziste în orice punct la presiunea generată de pulberea de azvârlire. Dacă există un viciu de fabricație, țeava crapă în cel mai fericit caz și o mare sumă de bani este pierdută. Partea proastă este că se poate produce o catastrofă în care să piară întregul echipaj al turelei. Oțel special trebuie să existe și în proiectilele perforante, obiecte concepute să treacă prin blindaje puternice ce-n epocă își măreau grosimea și calitatea pentru protejarea zonelor vitale ale vapoarelor. Pulberile de azvârlire erau din ce în ce mai scumpe pentru că era îmbunătățită calitatea. Prețul era influențat și de faptul că erau luate măsuri speciale pentru a se împiedica detonarea accidentală. A fost îmbunătățită și încărcătura proiectilelor, industria chimică fiind interesată de comenzile marinelor militare. Creșterea distanțelor la care puteau trage tunurilor a implicat și o dezvoltare a sistemelor optice de observare și a mijloacelor de calculare a traiectoriilor proiectilelor pentru îmbunătățirea preciziei ce era afectată de mișcarea navei și de condițiile de mediu. Sistemele optice de mare finețe se obțineau cu costuri deosebite și amplificau prețul vaporului militar. Statul este generos cu cheltuielile și comisioanele curg spre politicieni și comanda superioară a flotelor. Este un mediu care nu mai are nici cea mai mică legătură cu locuitorii țării. Afacerile personale sunt foarte interesante și nu mai contează soarta oamenilor, un fel de pioni pentru satisfacerea gloriei sau slavei personale.

Criza economică a fost un fenomen generat de cheltuielile nesăbuite ale autorităților din cadrul marilor puteri și o mare parte a economiei a fost atrasă în realizarea de produse speciale. A fost absolut normal să scadă nivelul de trai și s-a căutat un vinovat fără nume care să fie responsabil în fața contemporanilor și a posterității. A fost găsit sistemul de producție capitalist și viciile acestui univers concurențial au dus la nenorocirile planetare. N-a existat un responsabil care să fie considerat de degradarea lumii economice și ideea a rămas în mediul științific.

Trebuie spus însă foarte clar și în sens științific: Marea Criză Economică a fost provocată de conducătorii marilor puteri și cursa înarmărilor navale a fost accelerată din anul 1926, efectele vizibile financiar apărând chiar din 1928. Nu s-a învățat ceva din această lecție a Istoriei și cursa înarmărilor nesăbuite a continuat și chiar a fost amplificată pe măsură ce bugetele statelor au crescut.

_{Foto: Wikimedia Commons}