Flota sovietică la începutul celui de-al Doilea Război Mondial - între mit și realitate
S-a învățat multă vreme pe la școală că Uniunea Sovietică era o țară pașnică, atacată prin surprindere de armata germană. Legenda se mai menține prin unele documentare și în spațiul ex-sovietic. Miturile sunt greu de demolat cu ajutorul științei.
Datele publicate până astăzi demonstrează că adevărul a ieșit totuși la lumină de multă vreme, dar minciuna rămâne la modă pentru unele grupări avantajate de vechiul regim. Iosif Stalin a plănuit să toace resursele imensului imperiu roșu pentru a construi o armată fără precedent în istorie. Nu conta ce dotare aveau vecinii și care erau planurile lor, soarta le era pecetluită.
Conducerea de la Moscova a plănuit dezvoltarea unei flote de atac la nivel planetar și s-a dat ordin să fie construite cuirasate fără egal în Europa. Navele din clasa Uniunea Sovietică urmau să aibă nouă tunuri de calibrul 406 mm și un deplasament de 65.000 t. Interesante rămân datele începerii construcției:15 iulie și 31 octombrie 1938. Nu erau mașini pentru apărare, ci pentru viitorul atac de amploare împotriva Europei. Nici Marea Britanie nu avea cu ce să reziste coloșilor din oțel. Unitățile din clasa Nelson erau complet depășite în ceea privește puterea de foc și caracteristicile blindajului. Soarta planetei era trasată. Problemele tehnice impuse de masivele construcții și înarmarea generală au împiedicat manifestarea forței navale sovietice la nivel european și mondial.
Cuirasatele prezintă marele dezavantaj al masei ridicate, ceea ce reduce semnificativ viteza și raza de acțiune. Iosif Stalin a acceptat lansarea unei serii de crucișătoare de bătălie capabile să măture de pe oceanele lumii crucișătoarele echipate cu tunuri de calibrul 203 mm. A fost lansată în 1939 clasa Kronstadt[1], inițial proiectată cu arme de calibrul 305 mm. Era prea puțin la capitolul putere de foc și s-a trecut la o colaborare cu partea germană pentru tunuri de calibrul 380 mm, similare cu cele de pe Bismarck. Șantierele navale au întâmpinat mari probleme legate de construirea vapoarelor lungi de 240 m și doar două din cele 16 erau începute în iunie 1941. Nici germanii n-au fost capabili să livreze decât un singur tun de 380 mm. În mai 1941 a început și schițarea crucișătoarelor de bătălie din clasa Stalingrad (inițial Proiectul 82)[2], care urmau să fie dotate cu nouă piese de calibrul 305 mm. Se observă că astfel de nave erau complet inutile în defensivă și, mai ales, în mări închise precum Marea Neagră și Marea Baltică. Stalin n-a renunțat la proiectul revoluției mondiale și au fost începute în 1951.
Cuirasatele nu puteau să acționeze izolat, ci în grupări de atac compuse din crucișătoare, distrugătoare și submarine oceanice. Iosif Stalin a ordonat un nou efort economic masiv și au început să fie lansate crucișătoare din clasa Ceapaev. Spre deosebire de unitățile clasei Kirov, noile nave de atac erau armate cu 12 tunuri de calibrul 152 mm. A fost planificată o serie de 17 nave, au fost comandate șantierelor navale 11 și a fost începută montarea a șapte unități. Chilele a trei unități au fost asamblate începând din 29 și 31 august 1939. Înarmarea era accelerată la valori fără precedent în istoria Rusiei sovietice. Șantierele navale din Nikolayev (RSS Ucraineană) și Leningrad gemeau de mulțimea muncitorilor puși să îndeplinească norme de război.
Marea Neagră nu intra în sfera intereselor strategice ale marilor puteri navale, deci nu exista vreun pericol împotriva sudului Uniunii Sovietice. Totuși, Iosif Stalin a hotărât că și aici trebuie să existe o serioasă flotă de atac. Șantierul din Nikolaev a primit ordin să construiască crucișătoare ușoare din clasa Kirov. Spre deosebire de unitățile comparabile din celelalte marine de război, acestea au primit ca armament ofensiv principal guri de foc de calibrul 180 mm, net superior celor de 152 mm. Un singur proiectil avea o masă de 97, 5 kg și trebuia să fie propulsat de 40 kg de explozibil[3]. Imensul șantier sovietic a construit aproape în același timp crucișătoarele Voroșilov și Molotov, comisionate în 1940 și 1941. Se obținea astfel o supremație absolută în Marea Neagră la capitolul artilerie medie și grea.
Iosif Stalin nu considera că există suficiente nave de război pentru marea ofensivă plănuită și a dat ordin să se achiziționeze tehnică navală germană. Era și o metodă interesantă de slăbire a flotei inamice. A fost cumpărat un crucișător din aceeași clasă cu renumitul Prinz Eugen, dar lucrările de montaj au mers greu și nu s-a reușit montarea decât a patru tunuri de calibrul 203 mm. Lützow n-a mai apucat să-și afirme în mod deosebit pentru istorie puterea de foc.
Navele principale ale unei flote se pot afla permanent expuse unor atacuri cu torpile inițiate de vase mici și rapide, greu de combătut cu tunuri de calibru mare. Distrugătorul avea ca misiune tocmai neutralizarea unor astfel de pericole mortale. Era capabil să respingă acțiuni aeriene și să lanseze torpile împotriva vaselor de suprafață. Iosif Stalin a fost de acord și cu construirea unor astfel de ecrane de protecție. Unitățile clasei Gnevny au început să intre în dotare în 1939 și etalau patru tunuri de calibrul 130 mm, superioare celor de 120 mm de pe unitățile românești. Existau și distrugătoare lider, capabile să poarte cinci guri de foc de același calibru. Harkov[4] și Moscova au intrat în dotarea flotei din Marea Neagră în 1938 și nu se poate spune că nu exista pregătire ofensivă în regiune. Navele sovietice au stat prost la capitolul apărării antiaeriene și vulnerabilitatea la atacurile executate de aviație n-a mai putut fi remediată. Se putea și mai mult în industria grea. A fost cumpărat distrugătorul Tașkent înzestrat cu șase tunuri de calibrul 130 mm[5]. Trebuia să existe o serie de 10 unități. Două se aflau în construcție la șantierul din Nikolayev, dar invazia germană a dat toate planurile conducerii comuniste peste cap și a fost necesară evacuarea carenelor spre RSS Gruzină. Alte două unități aflate în faze incipiente au fost capturate de către germani. Liderul seriei a mai apucat să se afirme la escortarea convoaielor din Marea Neagră, dar a fost scufundat de temutele Stuka[6].
Submarinele necesare recunoașterii forțelor inamice și pentru executarea unor atacuri prin surprindere s-au bucurat de mare atenție din partea conducerii de partid și de stat, indiferentă la nivelul de trai al populației. Au fost puse în mișcare masele de muncitori pentru serii de submarine oceanice, absolut inutile pentru Marea Baltică. Se dorea o acțiune globală și Germania începea să devină un obstacol în calea planurilor elaborate științific. Au fost gata de luptă în 1941 nu mai puțin de 218 torpiloare subacvatice. Multe dintre ele erau proiectate în străinătate, de exemplu cele din seria S[7] cu ajutorul firmei Deschimag, filiala din Olanda.
Uniunea Sovietică se pregătea pentru ofensive pe toate fronturile revoluției mondiale și nu se făceau economii la capitolele oameni și materiale. Vapoarele de luptă erau trimise în porturile înghețate din nord sau în cele din Extremul Orient. Șantiere navale erau ridicate cu sacrificii enorme în regiuni izolate. Prețul în vieți omenești nu conta. Canalul Belomor[8] a fost conceput pentru a transfera unități navale militare din categoriile submarin și distrugător din Marea Baltică în Marea Albă cu prețul a cel puțin 12.000 de victime[9].
Uniunea Sovietică era pregătită în Iunie 1941 să trimită în luptă trei cuirasate, 7 crucișătoare, 59 distrugătoare și 218 submarine. Șantierele navale pregăteau alte 219 nave militare, din care trei cuirasate, 9 crucișătoare și 45 de distrugătoare[10]. Atacul german a limitat expansiunea flotei roșii și s-a trecut la producția de armament necesar defensivei și luptelor pe uscat și în aer.
Nivelul de trai scăzut și foametea au fost fenomene artificiale, provocate de conducerea imperiului roșu. N-a existat decât o singură dorință de îndeplinit:revoluția mondială. Utopiile au nenorocit popoarele.
[1]https://en.wikipedia.org/wiki/Kronshtadt-class_battlecruiser
[2]https://en.wikipedia.org/wiki/Stalingrad-class_battlecruiser
[3]http://www.navweaps.com/Weapons/WNRussian_71-57_m1932.htm
[4]https://en.wikipedia.org/wiki/Leningrad-class_destroyer_leader
[5]Nava era proiectată și construită în Italia, armamentul fiind sovietic. Colaborarea la capitolul militar cu Italia fascistă n-a ridicat probleme serioase din punct de vedere ideologic. Scopul scuză mijloacele.
[6]https://ro.wikipedia.org/wiki/Junkers_Ju_87
[7]https://en.wikipedia.org/wiki/Soviet_S-class_submarine
[8]https://en.wikipedia.org/wiki/Belomorkanal
[9]Alte surse indică 25.000 de morți.
[10]https://en.wikipedia.org/wiki/Soviet_Navy
