Marea Criză Economică și distrugătoarele britanice
Primul Război Mondial s-a încheiat în urma armistițiului din 11 noiembrie 1918 și societatea europeană dorea să uite atrocitățile și pierderea multor tineri blestemați să se nască pentru a ajunge să îmbrace uniforma tocmai când terminau școala. Se dorea un trai mai bun și multă distracție, dar totul are o limită în timp.
Anul 1929 a rămas în istorie prin declanșarea unor probleme economice în SUA și apoi fenomenul s-a edistrugătoarextins pe întreaga planetă și a fost definit drept Marea Criză Economică de supraproducție.
A fost descris de prea multe ori pentru a mai avea rost o repovestire a nenorocirilor care au generat tensiuni sociale și creșterea extremismului a dus în final la un nou război mondial. Vinovat pentru toate aceste nenorociri a fost sistemul capitalist de producție, prea multă concurență generând probleme devastatoare. Oare să fie adevărată teoria clasică? Oare să se fi cultivat adevărul de către respectații specialiști în Economie și Istorie?
Datele simple din sursele publicate arată cu totul o altă situație și este posibil ca recesiunea să fi avut o cu totul altă cauză. Adevărul este că marile puteri intraseră într-o nouă cursă a înarmărilor și nu mai conta nivelul de trai al mulțimilor în fața munților de arme și muniții. Să analizăm numai cazul englez și doar la capitolul distrugătoare. Aceste nave militare sunt esențiale în cadrul ostilităților maritime pentru că pot îndeplini foarte multe tipuri de misiuni. Au rolul de a proteja vapoarele principale de luptă de atacul submarinelor și al avioanelor torpiloare sau de bombardament. Pot ataca în mare viteză cu ajutorul torpilelor orice țintă navală și chiar cuirasatele puteau să fie vulnerabile la aceste șarje. Pot înfrunta cu artileria de la bord și cu torpile vase asemănătoare prin dimensiuni. Protejarea convoaielor împotriva atacurilor din adâncuri ale submarinelor era o altă sarcină a distrugătoarelor.
Marea Britanie era încă definită drept stăpâna mărilor, dar avea de înfruntat o concurență puternică din Japonia și, mai ales, din SUA. Lupta pentru hegemonia mondială nu cunoaște noțiunea de milă pentru cei învinși și Londra a fost obligată să lanseze comenzi de distrugătoare care să fie diferite de cele din prima conflagrație mondială. Erau mai mari și capabile să înfrunte furia oceanelor. Armamentul de la bord era net superior celui din 1918. Au fost puse în șantier 18 unități începând din anul 1928 și alte două au fost construite pentru marina canadiană. Au fost finisate până la cel târziu 13 octombrie 1931 și nu se poate spune că se ducea lipsă de comenzi din partea statului englez. Au fost incluse în două clase botezate cu primele două litere ale alfabetului latin.
Era o flotă impresionantă prin număr, dar la scara planetei era absolut insuficient, mai ales că au fost descoperite multe probleme tehnice. Bolile copilăriei afectează orice categorie de armament și conducerea marinei a mai lansat o cerere pentru alte două clase de distrugătoare. Au fost botezate cu literele C și D, șantierele navale finisând până în anul 1934 14 unități. Erau prea puține și au mai fost cerute 18 distrugătoare din clasele E și F.
Au fost produse astfel 52 de distrugătoare în perioada 1928 – 1935, cele ce erau definite drept conducătoare de escadră fiind mai mari și mai bine dotate artileristic. Nu se poate spune că n-au fost bani în imperiul controlat de Londra, dar fondurile erau dirijate spre înarmare și mai puțin pentru nevoile oamenilor de rând. Întotdeauna contează ideile mărețe și nu viețile și fericirea celor mulți.
Efortul financiar numai pentru asamblarea și întreținerea acestor vapoare ce aveau o structură de rezistență deosebită pentru a tăia valurile la viteze sporite a fost unul deosebit și a fost normal să nu se mai găsească bani pentru alte domenii. Cum pericolul războiului plutea la orizont, autoritățile au fost generoase cu fondurile pentru șantierele navale. Totuși, se poate spune că erau vapoare prea mici pentru a afecta bugetul celui mai vast imperiu al epocii. Distrugătorul este acel vapor militar care indică faptul că există sau se va trece la construirea unor nave importante de luptă și Marea Britanie a respectat teoria cu sfințenie.
Noile distrugătoare mai aveau o caracteristică interesantă ce putea să afecteze economia metropolei imperiulShorehamui britanic: consumau petrol pentru a atinge viteze sporite. Royal Navy nu mai comanda cărbune și fondurile uriașe ale marinei erau dirijate spre regiunile bogate în țiței. A fost absolut normal să decadă regiunile carbonifere și să înflorească tot ceea ce era legat de rafinarea combustibilului lichid. Chiar dacă erau văzute ca niște mașini de mici dimensiuni, distrugătoarele aveau motoare foarte lacome pentru că erau obligate să genereze viteze sporite. Rezervoarele erau copioase în raport cu masa totală și un plin putea să ajungă la unitățile din Clasa B la 390 t. Marea Britanie devenea din ce în ce mai dependentă de importuri pentru a avea superioritate energetică.
Poate există critici ce vor spune repede că o economie înfloritoare nu putea să fie dată peste cap de astfel de investiții pentru supremația navală la nivel mondial și că distrugătoarele nu erau scumpe. Amintim din nou că România n-a putut în toată perioada interbelică să strângă fonduri decât pentru patru nave din această categorie. Londra avea însă grijă să fie prezentă în toate mările și a apărut un tip de navă care să asigure prestigiul metropolei și suficientă putere de foc. Dacă era cazul în vreme de război, putea să fie transformat în vânător de submarine în preajma convoaielor comerciale lente. Nu avea performanțele unui distrugător, dar era mai rapid decât un torpilor subacvatic. Cinci au fost incluse în Clasa Hastings, opt erau din cea numită Shoreham și alte opt de tip Grimsby. Au fost toate finisate până în anul 1936. Alte cinci au fost produse pentru Australia și India, dar lucrările au mers mai lent din cauza priorității pentru alte programe de înarmare și navele începute în 1932 au fost terminate până în 1940. Nu se poate spune că șantierele navale uriașe ale metropolei insulare sufereau de comenzi și grosul urma să vină.
Marea Criză Economică a fost provocată de accelerarea pregătirilor de război, orice creștere a cheltuielilor militare ducând la o prăbușire a finanțelor și statul nu mai irigă economia prin comenzi de drumuri, școli, spitale și alte construcții utile. Poveștile vechi despre declanșarea din cauza viciilor sistemului capitalist de producție trebuie să dispară și să se spună adevărul. Politicienii au vrut războiul și acesta trebuia să fie declanșat pentru că navele de luptă se perimau prea repede din cauza progreselor tehnice uimitoare. Marasmul economic a fost provocat de pregătirile de război și nu invers, dar adevărul nu este pe placul celor ce vor să țină cu dinții de presupusele cuceriri științifice. Istoria se modifică în fiecare zi și mereu apar concluzii noi în funcție de sporirea bazei de documentare.
Foto: Wikimedia Commons
Mai multe pentru tine...
