Louis Spiridon, maratonistul care vindea apă la periferia Atenei

29 martie 1896, după Calendarul Iulian, a fost una dintre zilele acelea mari, zilele ca nişte cărămizi de la începutul naţiunilor. Atunci, la Atena, Louis Spiridon a câştigat primul Maraton, în prima ediţie a Jocurilor Olimpice moderne. Elada şi Regele ei i s-au aşezat, fireşte, cuminţi la picioare.

Îi vedeţi, uneori, prin parcurile noastre noi, alergând printre câini fără stăpân şi copii fără viitor, pregătindu-se pentru ceea ce şablonarzii numesc, de fiecare dată, „cursa vieţii“. Noii maratonişti şi ultramaratonişti amatori îşi depăşesc limitele într-o istorie a acestui prezent bezmetic. Ei, dar nu doar ei, îi privesc pe ceilalţi – profesioniştii Olimpiadelor – ca pe nişte zei. Istoria acestor zei este, ca a tuturor zeilor, veche. Ne întoarcem, deci, două milenii şi jumătate, la cursa lui Philippide, de după victoria de la Maraton, la ultimul său cuvânt, cuvântul care anunţa victoria, şi la moartea sa, poate eroică, oricum poetică.

Înaintăm, totuşi, până în 1894, când unui francez, Michel Bréal, i-a venit gândul cel bun:la Jocurile Olimpice de la Atena, doi ani mai târziu, să se alerge, din nou, patruzeci de kilometri într-o probă care să se numească exact aşa, Maraton.

În 1894, Louis Spiridon era în Armată, sub comanda colonelului Papadiamantopoulos. E important, căci doi ani mai târziu, chiar colonelul Papadiamantopoulos se ocupa de pregătirea atleţilor greci. El şi-a amintit de tânărul acela care vindea apă la periferia Atenei, el l-a căutat în satul său, el i-a dat ordin să alerge, şi Louis, învăţat să asculte, a alergat. Am mai scris – e ceva de atunci – într-un cotidian central, acum muribund, cronica victoriei sale unice, chiar unică, neurmată de niciun bis, fără să îi înţeleg, însă, adevărata substanţă.

Am scris că fiii fermierilor săraci, crescuţi fără bone în uniforme impecabile, n-au niciodată de ales. Pentru banii de mâncare, Spiridon vindea apă minerală în Atena dinainte să treacă de la pantalonii scurţi la cei lungi.

Am scris că Maratonul l-a câştigat sub un cor de urlete fericite, într-un stadion în care până şi înaltele feţe laice îşi ieşiseră din minţi. Biografii au numărat atent:pe drum, Louis Spiridon a băut un pahar cu vin şi unul cu lapte, o halbă cu bere, un strop de suc de portocale şi a mâncat un ou.

Că la urmă, Regele însuşi i-a spus, ca în poveşti, că îi dăruieşte orice, numai să ceară. Louis Spiridon s-a scărpinat în ceafă şi a cerut:o trăsură, un cărucior, ceva, să transporte mai uşor apa minerală.

Că în noaptea aceea s-a întâmplat un cutremur de bucurie, pescarii s-au aruncat în mări, Grecia toată s-a abandonat zaiafeturilor, s-a băut vin, s-au spart pahare, s-a dansat drăceşte, s-au făcut şi s-au desfăcut iubiri.

Că Louis Spiridon s-a retras în satul unde se născuse şi de unde n-a găsit niciun rost să plece, a lucrat pământul neroditor, a crescut animale căpoase şi o vreme a făcut chiar pe poliţistul.

Credeam că adevărata cheie a acestei istorii se găseşte în acele câteva clipe de răgaz pe care Louis Spiridon şi le-a oferit cu douăzeci de kilometri înainte de final, când bărbatul tânăr şi mucalit care-şi purta orgolios mustaţa tunsă neglijenta oprit la un han, pentru un vin. Sau măcar în epilogul vieţii sale, decenii mai târziu, când poeţii purişti lăsaseră deja locul poeţilor revoluţionari şi alcoolici.În dispreţul rezervat, dar înţelept, cu care l-a privit pe Hitler, în 1936, la Jocurile Olimpice de la Berlin, un oraş în haine de militar, care nu i-a plăcut.

Căci, Louis Spiridon, cu mâinile crăpate şi spatele drept, era îmbrăcat simplu şi curat – într-un costum popular. Hitler i-a dat o ramură de măslin şi i-a spus câteva cuvinte protocolare şi ipocrite despre pace şi binefacerile ei. Se povesteşte că Spiridon n-avea niciun chef să zâmbească.

M-am înşelat. Istoria lui Spiridon Întâiul are un alt înţeles, mai adânc. Victoria sa, prima victorie a unui om într-un Maraton Olimpic modern, nu vorbeşte, cu detaşare, despre depăşirea limitelor, ci despre datoria faţă de istorie. Căci nu pe colonelul Papadiamantopoulos l-a ascultat Spiridon când a acceptat să alerge într-o cursă, cursa pe care avea să o câştige fiindcă a alergat cel mai încet dintre toţi, atunci, la început. Nu.

Spiridon Întâiul asculta de o voce mai gravă, astăzi ignorată – însăşi vocea istoriei. Acest ţăran, deloc oarecare, avea ceva fundamental diferit de sportivii care au scris istorieîn urma lui:el nu alerga nici ca să se îmbogăţească, nici ca să intre în istorii, ci alerga fiindcă i-o cerea istoria. Erau timpuri ciudate, când o moarte, să zicem moartea lui Philippide, deşi atât de veche, putea încă să nască un ideal şi, mai ales, nu era încă de vânzare.

„Pentru sport, trebuie să fii tânăr, uşor de mulţumit, primitiv“, credea Gog, probabil cel mai important personaj inventat de scriitorul Giovanni Papini. Se înşela şi Gog. Când a devenit primul campion olimpic grec din modernitate, Louis Spiridon, de pildă, avea 23 de ani, era uşor de mulţumit, dar nu era deloc un primitiv. Să nu credeţi că e puţin, căci nu e:Louis Spiridon înţelegea istoria, iar acesta este, de fapt, şi înţelesul istoriei sale.