Istoria văzută de presă

Hotărât să nu mai las de astă dată să-mi scape Istoria Romei antice, după „Istoria Romei pentru nuli”, încep și termin „Storia di Roma”, în varianta românească – „O istorie inedită” de Indro Montanelli, pe care-l descopăr și ca autorul unei originale Istorii a grecilor.

Pentru adepții Istoriei puchinoase, pretins știință, când în realitate Istoria e o telenovelă, cartea jurnalistului italian, tipărită la Milano în 1969 și tradusă în România la Editura Artemis, București, 1995, nu merită mai mult decît un bobîrnac dispreșuitor, pe motiv c-ar fi popularizare gazetărească a trecutului.

Prefața lui Indro Montanelli plasează însă cartea în zona întreprinderilor inoclaste:

„Nici n-am fost foarte surprins, pentru că, de fapt, chiar în zilele noastre, cînd se vorbește în Italia despre Roma, nu se folosește niciodată alt limbaj decît cei aulic și apologetic. Eu sînt convins că, tocmai din acest motiv, în mintea cititorului de istorie n-a prea rămas mare lucru și că, la noi, aproape nimeni, după terminarea liceului, nu se simte tentat să-și reîmprospăteze cunoștințele în acest domeniu. Nimic mai plictisitor decât să urmărești o istorie populată de monumente. Eu însumi a trebuit să lupt – și mai puțin – împotriva căscatului, atunci cînd, cu cîțva ani în urmă, dîndu-mi seama că uitasem totul, sau aproape, am dorit să studiez din nou această istorie. Dar asta numai pînă în ziua cînd i-am descoperit pe Seutoniu și pe Doi Cassius, contemporani cu monumentele sau cel puțin trăitori în secolele acelea, care nu au simțit pentru ele nici un fel de respect, ca să nu mai vorbim de diferență sau cucernicie.

Pe drumul trasat de ei, m-am apucat să-i răsfoiesc și pe ceilalți istorici și memorialiști romani. Parcă ar fi înviat pietrele! Deodată toți acești protagoniști, care ne fuseseră prezenți la școală mumificați în aceeași veșnică atitudine, nu ca oameni, ci ca simboluri abstracte, și-au pierdut imobilitatea lor minerală, au prin viață, s-au colorat cu sînge, cu vicii, cu slăbiciuni, cu ticuri, cu manii mai mari sau mai mici, într-un cuvînt au devenit vii și adevărați.

De ce trebuie să purtăm acestor personaje mai mult respect decît le-au purtat romanii înșiși? Și li se face, oare, o mare favoare dacă sînt lăsați pe un soclu într-o sală rece de muzeu, unde numai școlarii – fiindcă au de dat examene – vin, în mod obligatoriu conduși de către profesorii lor? Cunosc iezuiți care, fără să se abată de la dreapta credință, au scris hagiografii îndrăznețe, în care sfinții apar așa cum au fost:

Oameni printre oameni, cu ciudățeniile și încăpățînările lor.

Faptul că mulți dintre ei au comis greșeli și că toți, fără deosebire, au fost tentați să le comită, nu impietează cu nimic asupra sfințeniei lor. Din contră, chiar Isus Hristos l-a făcut apostol pe Sf. Petru – acela care se lepădase de dînsul”.

N-am nici o îndoială că autorul ia în răspăr Istoria Romei în varianta din manuale și din zarva națională, asemănătoare cu cea de la noi, gen „Mîndri că sîntem italieni”! Nu cred însă că farmecul cărții stă în coborîrea lui Cezar de pe soclu pentru a băga de seamă că avea chelie și se ținea după muieri. Farmecul cărții, cel puțin pentru mine, e de găsit în relatarea trecutului cu mijloacele gazetăriei de bună calitate. Personajele, întîmplările, poveștile sînt surprinse din poziția unui reporter profesionist al trecutului văzut ca actualitate.

Poate fi relatat Trecutul ca și cum ar fi prezent?

Firește că poate.

Trecutul, diferit de prezent prin multe note, se aseamănă cu aceasta, prin multe alte note, fenomen dat de esența comună tuturor epocilor istorice:

Omul – ca personaj central.

Or în tot ceea ce face Omul, indiferent că e Împărat sau Sclav, Patrician sau Plebeu, Conte sau Iobag, Patron sau Proletar – există și se manifestă trăsături asemănătoare dacă nu chiar identice, ivite din esența de om.

Numa Pompilius, cel de-al doilea rege al Romei, pretindea că „în fiecare noapte, venea la el în vis, din Olimp, nimfa Egeria, ca să-i transmită direct instrucțiuni”.

Notează imediat Indro Montanelli:

„Stratagema poate să pară copilărească, dar și în zilele noastre ea a mai ținut cîteodată. Îm plin secol al douăzecilea, Hitler, ca să se facă ascultat de nemți, nu a trebuit să inventeze o alta mai bună. Cobora din cînd în cînd de la munte, din Berchtesgsden, cu cîte o nouă poruncă a bunului Dumnezeu în buzunar: aceea de a-i extermina pe evrei, de exemplu, sau de a distruge Polonia. Și ceea ce e mai nostim e că, e pe cît se pare, o credea și el, În astfel de treburi omenirea, de la Numa încoace, n-a progresat prea mult”.

Eu aș merge mai departe și aș spune că toții mari conducători din Istorie s-au preocupat să se prezinte ca purtători ai unui Mesaj, fie acesta Divin (vezi tablele lui Moise), fie ideologic (vezi confruntarea dintre comuniști în cine e adevăratul moștenitor a lui Lenin).

Adevărul despre Permanenta pretenție de a fi Mesagerul Cuiva sau a Ceva pe Pămînt, scos în evidență de cartea lui Indro Montanelli, mă convinge încă o dată de senzaționalele rezultate ale Istoriei văzute de Presă.

_{Foto sus: Colosseumul în secolul al XVIII-lea. Pictură de Giovanni Paolo Panini (© Walters Art Museum / Creative Commons License)}