Istoria homeopatiei. „Ceea ce îmbolnăvește omul îl poate și vindeca”
Dominată de instinctul de conservare, omenirea a acordat o atenție deosebită sănătății. Încă din cele mai vechi timpuri, cu mult înainte ca medicina să ajungă o știință, omul a încercat să-și găsească vindecarea și bună-starea într-o gamă variată de leacuri și tratamente, mai mult sau mai puțin eficiente. Unele dintre aceste practici s-au pierdut, altele au evoluat, iar câteva au stat la baza dezvoltării unei noi ramuri științifice: medicina alternativă. Unul dintre cele mai cunoscute tipuri de medicină neconvențională este homeopatia, ale cărei origini ne poartă până în epoca părintelui medicinei, Hipocrate.
Mai întâi de toate, trebuie știut ce este homeopatia. Acest domeniu al medicinei alternative aduce în prim-plan tratarea organismului ca întreg – fizic și psihic –, stimulând vindecarea prin folosirea unor medicamente de origine vegetală, minerală sau animală, diluate de mai multe ori. Este un sistem terapeutic după care bolile se tratează cu medicamente în doze foarte mici, care, administrate unui organism sănătos, ar provoca simptome analoge acelora ale bolii combătute. Homeopatia are la bază o evoluție medicală de peste 200 de ani, iar în prezent este folosită de aproximativ 10% din populația planetei.
Contrar vs similar
Principiile care stau la baza medicinei au fost enunțate încă din perioada timpurie a Greciei Antice de către Hipocrate, cel de al cărui nume aveau să fie legate principiile morale pe care trebuie să le respecte un doctor în exercitarea profesiei sale – „Jurământul lui Hipocrate”. El considera că tratamentele pot fi grupate după două principii, și anume: principiul contrar bolii – contraria contrariis curantur și principiul similar bolii – similia similibus curantur.
Principiul contrar bolii este de bază în medicina actuală: bolnavului îi sunt prescrise medicamente anti simptomelor pe care acesta le dezvoltă. Cel de-al doilea principiu antic, cel al similitudinii, formulat în jurul anului 400 î.Hr., este rețeta pe care o urmează homeopatia. Așadar, după o diagnosticare corectă, bolnavului îi sunt prescrise medicamente care administrate unei persoane sănătoase îi pot provoca simptome asemănătoare bolii acestuia; aceste remedii fiind considerate un fel de declanșator pentru ca organismul să lupte împotriva bolii.
Principiul lui Hipocrate a fost menționat mult mai târziu, abia în secolul al XVI-lea, de către Paracelsus, părintele toxicologiei, sub forma „Ceea ce îmbolnăvește omul îl și poate vindeca”. Perioada secolelor XVIII-XIX a fost una experimentală în domeniul medicinei, oamenii încercând tot soiul de tratamente precum sângerarea terapeutică (flebotomie) sau administrarea unor mixturi precum „teriacul venețian”, un remediu contra otrăvurilor, produs din 64 de ingrediente, precum opiu sau carne de viperă.
Părintele homeopatiei
Cu aceste practici mai puțin reușite ale medicinei erau la curent și cercetorii vremii. Printre aceștia se număra și Samuel Hahnemann care, după ce a studiat doi ani de medicină la Leipzig și încă zece luni la Viena, a absolvit Facultatea de Medicină a Universității din Erlangen, Germania. După ce a lucrat o perioadă ca doctor, Hahnemann s-a dedicat traducerilor și scrisului.
Începutul descoperirilor sale a fost traducerea tratatului de medicină al chimistului William Cullen, care avea drept temă tratarea malariei. În cartea sa, scoțianul nota că malaria poate fi vindecată cu ajutorul plantei sud-americane cinchona, care ar fi conținut o substanță astrigentă ce ajută la contractarea țesuturilor sau oprirea hemoragiilor. Hahnemann nu a crezut teoria lui Cullen, dar a dorit să observe efectele plantei asupra corpului uman, lucru pe care l-a testat pe el însuși. Rezultatul a fost surprinzător: el a experimentat câteva dintre simptomele malariei, precum febră, frison sau durere la nivelul articulațiilor. Așadar, Hahnemann a concluzionat că orice om sănătos căruia i s-ar fi aplicat acest tratament ar fi suferit aceste simptome, concluzia sa fiind în deplină concordanță cu principiul similitudinii formulat de către grecul Hipocrate. De precizat este faptul că teoria lui Cullen a fost parțial adevărată, căci chinchona conține chinină, o substanță dovedită a fi antimalarică.
Precum suferința
Pornind de la acest parcurs, Hahnemann s-a întors către medicina antică, numindu-și descoperirea homeopatie, de la grecescul homois – precum și pathos – suferință. El și-a continuat munca, observând, prin numeroase teste, că medicamentele produc semne și simptome la persoanele sănătoase similare cu cele expuse de pacienții vindecați cu aceleași medicamente. Apoi a căutat să confirme această observație prin analogie și enumerare. El a studiat literatura de specialitate și a găsit sute de rapoarte clinice efectuate de medici din toate timpurile și locurile, implicând numeroase categorii diferite de medicamente care au confirmat constatarea sa. Cu aceste dovezi, Hahnemann a putut sublinia principiul homeopatic de vindecare: orice medicament care vindecă simptomele bolnavilor trebuie să inducă simptome similare la cei sănătoși. Toate aceste teorii și teste au fost adunate laolaltă în Organonul artei de a vindeca, lucrare ce este și astăzi de referință pentru domeniul homeopatiei.
La mai puțin de un secol de la descoperirea neamțului Hahnemman, homeopatia devenea deja populară în toată lumea, chiar și peste ocean. Acest nou tip de medicină alternativă a fost introdus în Statele Unite ale Americii în 1825 de către Hans Birch Gram, un fost student de-al lui Hahnemann. La zece ani distanță, tot în America, a fost înființată prima școală de homeopatie, iar în 1844 a fost întemeiat Institutul American de Homeopatie. La începutul secolului al XIX-lea, medicii încă indicau bolnavilor tot felul de tratamente periculoase și, din acest motiv, mulți oameni s-au îndreptat către medicina alternativă. În cazul homeopatiei, cel mai grav lucru care li se putea întâmpla era acela ca prescripția să fie ineficientă. Conform statisticilor privind epidemiile (precum cea de holeră) din acea perioadă, rata mortalității era mai scăzută în spitalele homeopate decât în cele convenționale.
Cu toate acestea, au existat și voci care o contestau aprig. Medicul Reginei Victoria, Sir John Forbes, spunea despre dozele mici de medicamente pe care le recomanda homeopatia că sunt inutile, „o indignare la adresa rațiunii umane”. La rândul lor, membrii Societății Franceze de Homeopatie au observat, în 1867, că unii dintre medicii cei mai cunoscuți din Europa abandonaseră medicina alternativă. În SUA, ultima școală specializată pe homeopatie se închidea în 1920.
În secolul XX, homeopatia a revenit pe scena medicinei alternative, mai ales în Europa. Un pas important a fost făcut în 1938, când, prin „Food, Drug and Cosmetic Act”, tratamentele homeopate au fost recunoscute și, automat, incluse în categoria medicamentelor.
Homeopatia, astăzi
Indiferent de studiile care au fost realizate, principiul de bază al homeopatiei a rămas neschimbat: tratează bolnavul, nu boala. Pacientul este luat ca întreg – fizic, psihic, emoțional – și este considerat că toate acestea sunt într-o strânsă legătură; nu există durere fizică fără durere mentală, spre exemplu. Așa că, homeopatia tratează tot organismul. Medicii specialiști în homeopatie iau în considerare toți factorii care ar putea influența boala, deci și tratamentul pacientului: simptome, mediul în care trăiește, viața socială, activitatea fizică, preferințele culinare ș.a., realizând astfel un profil homeopatic. De aceea, fiecare tratament are particularitățile sale, fiind diferit de la persoană la persoană. Toate acestea, pentru că homeopatia are drept scop nu doar însănătoșirea fizică, ci vindecarea în totalitate a persoanei.
Cu toate că sunt tratamente personalizate, homeopatia nu face diferențe: se adresează tuturor vârstelor, orice tip de boală poate fi abordată homeopat – fie cronică sau acută – și, mai ales, poate avea beneficii și în asocierea cu un tip de tratament alopat, al medicinei clasice.
Cât despre remediile homeopate, trebuie știut faptul că acestea nu sunt toxice, nu pot provoca reacții adverse și nici nu dau dependență. Explicația stă în modalitatea de preparare: substanța originală este diluată în alcool sau în apă distilată, iar numărul de diluații este scris pe eticheta produsului: cu cât valoarea este mai mare, cu atât este mai diluat. Spre exemplu, pentru un medicament în diluția 9CH, soluția de bază (numită Tinctură Mamă) a fost diluată centezimal de nouă ori. Alegerea diluției este importantă: aceasta este legată de situația specifică a stării pacientului, și nu de greutate sau vârstă. Medicul a stabilit-o cu atenție în raport cu efectul așteptat asupra organismului aflat în tratament.
În cele mai multe cazuri, remediile homeopate se găsesc sub formă de granule și pot fi administrate pe cale orală. Însă numeroase medicamente homeopatice sunt, de asemenea, disponibile sub formă de siropuri, comprimate, geluri, unguente, picături pentru ochi.
