Industria României în anii celui de-al Doilea Război Mondial

Orice manual de istorie conține informația că în perioada regimului comunist s-a reușit industrializarea țării în ritm accelerat și astfel au fost oferite locuri de muncă maselor populare, cele ce erau ocrotite în teorie de către partidul egalitarist de extrema stângă. Toată evoluția poporului român a început cu anul 1944, atunci când întreaga țară a ajuns sub dominație sovietică. Repetarea ideii a dat roade și astăzi se spune mai peste tot că Nicolae Ceaușescu a fost marele ctitor de fabrici și uzine.

Realitatea a fost foarte diferită de ceea ce se scrie prin cărți de către autori atenți să spună numai ceea ce vor să audă anumite persoane și astfel să ajungă la cele mai înalte funcții. Uzinele mecanice românești erau capabile să producă pușca-mitralieră Z.B. de calibrul 7,92 mm și nu erau probleme în ceea ce privește aprovizionarea cu cartușe de infanterie. Erau asamblate la Reșița aruncătoare de mine de calibrul 120 mm, cele ce puteau să joace rol de obuzier greu prin bombele de 16 kg. Masa unei astfel de arme, copiată după un model sovietic de captură, ajungea la 555 kg în timpul marșului.

Sporea în mod considerabil puterea de foc a diviziilor de infanterie, aruncătoarele de mine de calibrele 60 și 81,4 mm fiind prea mici după gusturile generalilor vremii. Și acestea erau produse local, dar s-au mai adus și din import, frontul cerând din ce în ce mai multe resurse. Aruncătorul de mine folosea bombe grele de 2,2 kg ce erau confecționate și umplute cu explozibil în țară.

Mult mai complicat era tunul de calibrul 75 mm ce era asamblat la Reșița, Brașov și Ploiești pentru a distruge blindate sovietice din ce în ce mai grele. Au fost realizate 216 guri de foc până când ocupantul sosit de peste Prut a dat ordin să fie încetată producția. Statul comunist le-a păstrat în uz și chiar le-a modernizat pe cele scăpate din focul luptelor. Erau net superioare celor de tip Schneider de calibrul 47 mm ce erau asamblate la Ploiești, utile în luptele cu blindatele ușoare și pentru tir împotriva infanteriei. Tunuri antiaeriene de calibrul 37 mm după licență germană erau produse la Brașov.

Tunurile aveau performanțe sporite dacă erau mobile și industria națională a trecut la realizarea de autotunuri pornind de la mașinile șenilate aflate în uz. Au fost transformate TACAM T-60 tancuri sovietice ușoare T-60 care au primit tunuri de aceeași origine de calibrul 76,2 mm. Au fost urmate de TACAM R-2 ce erau un complex format dintr-un blindat cehoslovac și un tun sovietic ZiS-3. Au rezultat 21 de exemplare ce foloseau proiectile perforante realizate în România. Muniția antitanc este scumpă și trebuie să fie realizată din materiale de calitate superioară astfel încât viteza inițială a proiectilului realizat din materiale dure să asigure o energie cinetică deosebită în momentul lovirii blindajului. Au fost realizate prototipurile și seria de început compusă din 10 autotunuri denumite Mareșal, dar mașinile încă neterminate au fost ridicate de către sovietici. Au fost confiscate chiar și schițele.

Șantierul din Galați a reușit să construiască două submarine, Rechinul și Marsuinul, multe echipamente fiind importate din spațiul controlat de germani. Producția aeronautică a fost și mai interesantă pentru front și s-a demonstrat că industria națională era în plin avânt spre cele mai înalte culmi de dezvoltare și progres. Numai fabrica SET București a produs în anii războiului 92 de exemplare Nardi FN 305, un excelent aparat de antrenament pentru piloții de vânătoare.

I.A.R. 80 a fost cel mai utilizat avion de vânătoare și uzina din Brașov a fost capabilă să livreze 450 de exemplare în anii conflictului mondial. Un aparat în varianta C putea să ajungă la 2,2 tone și avea nevoie de 330 kg de combustibil pentru îndeplinirea unei misiuni. Rafinăriile erau capabile să producă benzină de aviație pe care s-o îmbunătățească prin adăugarea de tetraetil de plumb de origine germană. Uzina din Brașov a primit drept misiune să realizeze asamblarea avioanelor Me-109 G ce soseau din Germania sub formă de piese detașate.

Industria constructoare de mașini avea deja un potențial interesant și se putea trece la producția civilă după încheierea războiului, retehnologizare și extinderea capacităților de asamblare. Bombardamentele americane de nimicire a fabricilor și a orașelor și forțele sovietice de ocupație au tăiat calea modernizării economiei românești, cea care apoi va cunoaște experimentul comunist. Uniunea Sovietică a fost acel organism statal care a adus România la sapă de lemn și apoi a trebuit să se importe tehnologie uzată moral de peste Prut.

Industria României burgheze a fost capabilă să livreze importante cantități de tehnică militară, dar acestea au fost insuficiente în raport cu cererea generată de un război mondial. Oricum, micul stat din Carpați n-a fost conceput pentru a declanșa și apoi pentru a participa la un conflict de amploarea celui dezlănțuit de marile puteri. În plus, pregătirile au fost începute de către politicieni încă de la încheierea primei conflagrații mondiale prin modernizarea armelor vechi și apoi prin trecerea la proiectarea și realizarea de prototipuri pentru producția de serie. Cursa înarmărilor a fost dezlănțuită în anul 1926 și abia în 1939 s-a văzut cu ce se ocupau liderii pe care planeta nu mai putea să-i încapă.

_{Foto sus: Portul din Galaţi (© iMAGO
Romaniae)}