Industria metalurgică în Muntenia anului 1930

Anul 1930 a fost cel în care s-a realizat un recensământ deosebit de detaliat pentru a se afla starea țării la peste un deceniu de la Marea Unire și rezultatele indicau un progres uimitor în raport cu situația antebelică în care domina agricultura. Patronii și politicienii erau interesați să obțină noi venituri prin realizarea de construcții metalice din ce în ce mai sofisticate.

Industria metalurgică era considerată motorul progresului și toate statele investeau în capacități de prelucrare a metalelor în mărfuri cât mai performante și mai scumpe, acumularea de capital fiind esența lumii contemporane. Muntenia era o regiune a țării în care afacerile prosperau și existau în anul 1930 4.702 întreprinderi, 64,3% dintre acestea fiind înființate după anul 1918. Chiar dacă s-a scris în perioada comunistă că s-a produs industrializarea României, realitatea a fost că regimul burghez, cel definit drept odios de către istoricii politruci, a dezvoltat o lume a afacerilor grele. Orașele București, Ploiești, Galați și Brăila erau centre prelucrătoare ce ofereau pieței mașini și produse din fier precum tablă, cuie, nituri, lanțuri și sârmă. Fabricile importante erau completate pe piață de atelierele ce livrau populației unelte și inventar casnic necesar în activitățile din gospodării.

Fabricile epocii începeau să fie dotate din ce în ce mai modern și 343 de uzine aveau o forță motrice de 33.846 CP. Mașinile începeau să prelucreze metalele astfel încât să producă mașini. Numărul de angajați era destul de important în raport cu populația țării. Erau 29.347 de salariați din care 691 erau străini. Numărul locuitorilor din întreg regatul era de puțin peste 18 milioane și se observă că industria grea începea să ofere locuri de muncă din ce în ce mai multe și mai bine plătite. Piața cerea din ce în ce mai mult metal și firmele erau obligate să se dezvolte și să livreze produse scumpe și de calitate, locomotivele, vagoanele și vapoarele fiind în centrul atenției.

Atelierele cu un număr limitat de angajați puteau să livreze unelte agricole, potcoave sau să lucreze garduri și alte obiecte din fier forjat, dar mașinile implicau fabrici dotate la un nivel înalt și deja existau opt unități metalurgice ce aveau în total 10.800 de angajați. Era un semn de concentrare a producției și de dezvoltare a afacerilor pentru o desfacere a mărfurilor la nivel național. Dacă progresul de dezvoltare nu este ilustrativ suficient prin cele opt capacități industriale mari, alte 11 aveau în total 3.626 de muncitori și personal de conducere. Industria metalurgică, domeniu în care erau incluse și construcțiile de mașini, era cel mai mare angajator industrial imediat după sectorul alimentar.

Piața internă cerea din ce în ce mai mult oțel și livrările autohtone nu erau suficiente. Muntenia trecea de la lemn la metal și transformarea începea să fie vizibilă pentru specialiști și mai puțin pentru locuitorii ce erau obișnuiți cu clădirile epocii. Fierul era în centrul preocupării importatorilor și cantitățile cumpărate erau din ce în ce mai mari și de calitate.

România începea să se transforme și să treacă de etapa statului agrar la epoca de stat agrar – industrial și zona Munteniei era în fruntea competiției prin cei 166.468 angajați din domeniul prelucrător. Soseau zilnic noi și noi aparate și mașini industriale pentru modernizarea fabricilor, tehnica fiind adusă din Occident. Nu era un salt uimitor precum cel din Uniunea Sovietică, dar economia nu avea lagăre de concentrare și de exterminare.

_{Foto sus: © The Library of Congress}