În Suedia runele încă se foloseau acum 100 de ani
Într-o parte izolată din frumoasa ţară scandinavă, o comunitate la fel de izolată a continuat să se folosească de alfabetul runic, o scriere care a stârnit dintotdeauna curiozitatea, dobândind uneori şi o aură politică nefavorabilă în ideologia naţional-socialistă, de exemplu.
Cei mai mulţi dintre noi însă se gândesc la epoca faimoşilor războinici vikingi atunci când vine vorba de rune. Nu şi localnicii din Älvdalen din vestul Suediei, care au continuat să utilizeze această scriere vreme de secole după ce deja fusese abandonată în restul Scandinaviei. Ascunse în desişurile misterioase ale pădurilor, runele au putut supravieţui până la începutul secolului al XX-lea, iar populaţia care le-a susţinut existenţa şi-a păstrat şi limba deosebită, considerată o veritabilă comoară de către lingvişti.
Profesorul Michael Lerche Nielsen de la Universitatea din Copenhaga este unul dintre cei care cercetează acum subiectul, fascinaţia provenind în primul rând pentru că este vorba despre o limbă nordică unică, apoi pentru că o utilizare atât de recentă a runelor este de-a dreptul excepţională. În Danemarca şi în restul Scandinaviei scrierea runică a dominat peisajul până la sosirea creştinismului în secolele IX-X, şi odată cu el a alfabetului latin.
Până în secolul al XV-lea alfabetul latin aproape că l-a exterminat pe cel runic, dar nu şi în Älvdalen. Aici, lingvistul suedez Henrik Rosenkvist a descoperit o scrisoare redactată cu rune care era datată la 1906. Si el a punctat acelaşi caracter excepţional al utilizării alfabetului. Au mai existat zone izolate unde se folosea după secolul al XV-lea, de pildă în Gotland sau în Islanda, dar numai până în secolul al XVII-lea, nu al XX-lea. Runele din Älvdalen –dalrunerne-amintesc de inscripţiile de pe pietrele runice din Danemarca, dar se remarcă totuşi câteva diferenţe, îndeosebi în ceea ce priveşte influenţa alfabetului latin. Pe vechile pietre regăsim doar 16 caractere, mai puţine decât în cazul latin. Carenţa a fost acoperită în Älvdalen prin introducerea unor noi litere inspirate sau chiar copiate din alfabetul latin. Oricât de izolaţi ar fi fost, oamenii erau totuşi supuşi ai Bisericii suedeze şi s-a aflat şi ei ulterior sub influenţa Reformei. Cel mai adesea, runele se gravau pe case sau pe mobilă. În plus, se mai zgâriau şi pe beţigaşe din lemn pentru ca fermierii din zonă sau crescătorii de vite de prin munţi să-şi poată trimite mesaje unii altora.
Despre existenţa dalrunelor se ştia încă din secolul al XVI-lea, iar în 1933 apar ca informaţie în lexiconul despre cultura nordică. În rest însă interesul a fost limitat, lucru valabil şi pentru limba locală, Elfdalian, pe care cercetătorii au început să o ia în serios abia acum 10-15 ani. Elfdalian nu este recunoscută ca limbă oficială, dar lingviştii contemporani o privesc ca atare, nu ca pe un simplu dialect. Fiind întrucâtva un amestec de islandeză şi feroeză, vorbitorii de suedeză nu o pot înţelege. Älvdalen este o regiune situată în adâncul codrilor şi izolată de munţi, iar cea mai apropiată comunitate se afla în Dalälven, la 100 de kilometri. Călătoria între cele două însemna în trecut o expediţie extrem de grea. Lipsa mobilităţii şi contactelor a permis prezervarea unei culturi tradiţionale deosebite la care oamenii ţin foarte mult. În plus, până la mijlocul secolului al XIX-lea nu era obligatoriu pentru copii să meargă la şcoală, aşa că aceştia au crescut tot cu runele în exprimarea scrisă. După introducerea obligativităţii, alfabetul latin s-a infiltrat şi aici.
Elfdalian oferă o perspectivă asupra felului în care ar fi vorbit strămoşii nordicilor înainte de redactarea epopeilor islandeze. În anumite privinte limba are structuri la fel de conservatoare precum nordica veche din vremea vikingilor, pare îngheţată în timp şi tocmai de aceea se pot investiga trăsături lingvistice de mult dispărute în alte limbi scandinave.
Astăzi o mai vorbesc în jur de 2500 de persoane, iar de câteva decenii se află sub presiuni din partea regatului suedez, mass-mediei, şcolii unde nu se folosea mai deloc. În anii ’70 copii care o vorbeau erau priviţi cu dispreţ, ba chiar bătuţi. În ultimii 15 ani situaţia s-a schimbat, nu mai este considerată o limbă inferioară, se scriu cărţi şi se ţin cursuri pentru a o menţine vie. În 2005 apare pentru pirma dată o versiune standardizată a limbii, iar asociaţia Ulum Dalska (Trebuie să vorbim Elfdalian) luptă pentru a obţine recunoaşterea ca limbă oficială în Suedia. Deocamdată nu s-a luat nicio măsură, posibil din cauza faptului că Elfdalian este specifică unei zone rurale foarte tradiţionale si sărace, unde localnicii au influenţă slabă asupra cercurilor înalte din mediul urban care nu manifestă interes pentru asa ceva.
sursa:VIDENSKAB.DK
