⬆

Hărțile medievale erau pline de monștri fioroși

Nu este de mirare că marinarii vechilor timpuri s-au speriat groznic prima dată când au zărit balenele albastre lungi de 30 de metri sau narvalii cu colți lungi și spiralați. Cu atât mai puțin este de mirare că astfel de peripeții au alimentat credinta în monștri marini, creaturi obișnuite pe hărțile medievale.

Imaginea asupra lumii pe care o aveau oamenii medievali era desigur influențată de nivelul de cunoștințe la care ajunseseră aceștia. Nu se știau foarte multe despre colțurile îndepărtate și prin urmare oamenii își închipuiau că sunt populate de tot felul de creaturi înspăimântătoare. Se știa însă de mult că pământul era rotund;ideea despre faptul că încă se mai credea în platitudinea sa este un mit modern.

În antichitate și evul mediu predomina viziunea geocentrică, presupunându-se că planeta era o sferă în mijlocul lumii, cu propriul soare, lună și planete în juru-i. In afara acestui ciclu, și universul era perceput ca o sferă rotativă gigantică în care stelele fie pluteau, fie erau goale pentru ca lumina divină să iasă prin ele. Imaginea celestă era în armonie cu învățăturile Bisericii Catolice care spunea că pământul este creația cea mai importantă a lui Dumnezeu.

Cartografii medievali nu erau familiarizați cu ideile de axă sau poli. Pentru ei, centrul pământului îl reprezenta Ierusalimul, locul de naștere a creștinismului. Se presupunea că pe măsură ce te indepărtezi de Ierusalim, te îndepărtezi și de civilizație și de oamenii normali. Două dintre cele mai faimoase hărți medievale, harta Hereford din jurul anului 1300 și harta Ebstorf din 1234, distrusă din păcate în cel de-al doilea război mondial, ilustrează fiinte ciudate, antropomorfe pe marginile sudice. Sunt oameni cu cap de câine sau cu chipul pe piept. Astfel de ființe marginale sunt pomenite și de autori antici precum Herodot, Aristotel sau Isidor din Sevilla, care nu făceau deosebirea între animale necunoscute, defecte fizice sau creaturi fabuloase, monștri. Bizarele fiintele antropomorfe erau numite generic homines monstruosi.

Ca urmare a marilor călătorii ale exploratorilor anilor 1400-1500, s-a schimbat și imaginea monștrilor de pe hartă. Nu se mai asemănau cu oamenii, ci deveniseră acum uriașe creaturi maritime cu ghimpi și dinți mari. Deși fiintele mărilor erau ilustrate tot intr-un mod fantastic, erau totuși mai apropiate de realitate decât anterioarele figuri antropomorfe. Existau într-adevăr specii de dimensiuni foarte mari în ape, cu colți ascuțiți. Dar ca și până atunci, acestea erau plasate pe canturile hărților, departe de lumea civilizată. Pe harta olandezului Willem Barents din 1598 se găsesc monștri îngrozitori doar în colțurile neospitaliere ale Europei. Printre vietățile desenate de Barents se numără focile și balenele. Pe harta sa apar pentru prima dată insula Urșilor și insula Spitzenberg, ambele descoperite in vara dinainte de conceperea hărții.

În Scandinavia prima hărtă cunoscute apare în Danemarca anilor 1500, grație lui Marcus Jordan. Originalul s-a pierdut din păcate, dar harta apare în mai multe volume din Civitates orbis Terrarum, publicate între 1572 și 1617. Jordan primise sarcină de la Kristian al III-lea să reproducă toate provinciile, insulele, orașele, cetățile, mănăstirile, conacele, coastele, munții, râurile din regat și ce ar mai fi considerat el demn de amintit.

În Suedia, Anders Bure, părintele cartografiei suedeze, a conceput o hartă pentru Mälarden în 1614 și în 1626 pentru tot spațiul nordic. Până în anii 1700 Norvegia apărea doar în catografia olandeză, germană, engleză sau olandeză, iar când începe ilustrarea autohtonă, monștrii maritimi deja devin demodați.

Să nu uităm să-l menționăm pe Olaus Magnus, preotul suedez care publica la Veneția în 1539 o pseudo-hartă, Carta Marina, care nu era rezultatul măsurătorilor, ci mai degrabă o descriere în imagini a nordului, cu peisaje și resurse. În cele mai mult de 70 de ilustrații prezintă diverse detalii ale vieții de zi cu zi, de exemplu vânătoarea, pescuitul, negoțul sau schiatul. Mările colcăie de monstruozități și printre multe vietăți de care trebuie să te ferești apar și urșii polari în Islanda. În 1555 Olaus Magnus publică la Roma și o istorie a popoarelor nordice, o operă de mai bine de 800 de pagini cu 500 de ilustrații. Printre ele se află și hărți, care chiar dacă nu sunt la fel de detaliate precum Carta Marina, nu uită să scoată la iveală creaturile marine.

Hărțile lui Olaus Magnus despre lumea nordică, la vremea respectivă marginea civilizației europene, au stârnit un mare interes, fiind tipărite în mai multe ediții și traduse în mai multe limbi. Vreme îndelungată opera sa a fost o referință standard pentru curioșii care doreau să descopere lumea nordică. Deja din 1518 preotul devine trimisul papei, primind ordin să se reîntoarcă pe tărâmurile natale, sa călătorească în Suedia și Norvegia și să adune informații despre istorie, natură, climă, populație, industrie, război, vrăjitorie sau monștri. Carta Marina apare într-un fel într-un moment de tranziție.

Contururile nordice sunt redate mult mai corect ca în hărțile anterioare, dar lumea încă abundă în elementele mistice atât de comune în evul mediu. În capitolul din opera istorică ce tratează creaturile înfricoșatoare de pe coastele Norvegiei, Olaus Magnus scrie că acestea nu au nume dar aparțin familiei balenelor. Mai scrie și că peștii cu chip de leu sau om sunt prevestitori de războaie și vremuri de neliniște. În ciuda interesului pentru știintă care a crescut in anii 1500, încă mai persista o credință puternică în magie și semne de rău augur.

Ideea cum că regiunile necunoscute sunt populate de monstruozități apare în vremuri imemoriale. De pildă, in mitologia nordică întâlnim tărâmul Utgård, dincolo de lumea oamenilor, Midgård. Aici s-ar fi aflat tot felul de uriași și puteri malefice. Tărâmul nu reprezenta doar o locație, ci simboliza tot ceea ce omul nu poate ține sub control. Între aceste două regiuni exista și o fâșie de graniță populată cu elemente supranaturale. Făpturile din acest tablou au supraviețuit în legendele populare până în ziua de azi:despre spiritele apelor, Huldra (spirite ale pădurilor) sau făpturile subpământene se credea că provin din această graniță. În mod similar, monstrii hărților apar tot la marginea lumii cunoscute.

Conceptul tot mai folosit de “twilight zone” se folosește în cultura populară pentru a face referire la ținutul acesta de granită, dintre lumină și întunerci, cunoscut și necunoscut, viață și moarte. Dar conceptul îl mai folosesc și cercetătorii pentru a desemna cele mai adânci niveluri ale mărilor, neatinse de lumină. O astfel de zonă era la 1500 spațiul maritim dincolo de civilizație, unde viețuiau monștrii.