Hanurile, morile și iarmaroacele – rețelele sociale de pe vremuri
Ștabii trecători ai Lumii de azi se plîng că rețelele sociale îi înfruntă, propunînd cetățenilor alte știri decît cele oficiale, vînturate prin presa devenită mai peste tot de partid și de stat. Oricît s-ar strădui presa zisă și mainstream să impună o anumită informație, manipulatoare, evident, pe rețelele sociale circulă adevărata informație.
Corespondenta rețelelor sociale de azi rămîne, dacă ar fi să-l credem pe Mihail Sadoveanu din Viața lui Ștefan cel Mare, rețeaua de hanuri, mori și iarmaroace, prin care se transmiteau știri de la o zonă la alta:
„La hanurile căilor mari, unde poposeau neguțătorii, la iarmaroacele unde se adunau gospodarii, la mori și la podgorii, unde de asemeni se întemeiau sfaturi, umblau vorbe și vești felurite de la Țara Românească, de la Ardeal și din alte părți, de care moldovenii se mirau foarte, înflorindu-le din săptămînă săptămînă la alte adunări, după un cunoscut nărav al lor.
Umbla știre, încă de la Sîntămaria cea mare, că Iancu-Vodă Huniade de la Ardeal murise. Și, așa că acuma nu se mai afla căpitan de împotriva creștinătății. Dumnezeu binevoise ca să aleagă pe acest oștean al său dintre oamenii de rând.”
Printre cei care postează pe rețelele sociale de la vremea respectivă, mai ceva ca niște influenceri de azi, se numără monahii de la schituri, văzuți ca mai bine informați decît alții:
„Spuneau monahii învățați de la Neamțu, veniți la adunările din Țara-de-Jos, cum că mama lui Iancu Vodă fusese o femeie din prostime.”
Cum are loc din punct de vedere practic transmiterea informației prin rețeaua de hanuri, mori și iarmaroace, ne dezvăluie tot Sadoveanu în primul capitol al romanului Nicoară Potcoavă, intitulat La Hanul lui Gorașcu Haramin:
„Cătră sfîrșitul primăverii anului 1576, la hanul lui Goraşcu, poreclit Haramin, se găsea, ca într o zi de sărbătoare ca aceea a Rusaliilor, adunare de oameni în trecere.
Hanul lui Haramin se afla aşezat la o răspîntie de drumuri care apucau spre Roman şi Piatra, spre Baia, spre valea Siretului şi scaunul ţării. La Tuchilaţi, unde era şi pod pe şăici la apa Moldovei, fusese în acea zi iarmaroc; şi unii dintre oamenii de prin sate făcuseră popas la Goraşcu Haramin, în calea întoarcerii; deshămaseră caii de la căruţe şi stăteau la sfat, unii în soarele amiezii, alţii sub nişte nuci vechi ce împodobeau dîmbul oblu de la cotitură. Hanul, care era în acelaşi timp şi cinstită crîșmă, fusese bine adăpostit şi dinspre miezul nopţii şi dinspre răsărit: îl durase, din bîrne şi vălătuci, bunicul lui Goraşcu – unul popa Ilie. Îi mai zicea Popa lui Vodă, pentru că ieşise c-o bute de vin în calea alaiului lui Ştefan Voievod ş-o închinase măriei sale şi curtenilor săi. Atunci măria sa i-a mulţămit zîmbind şi l-a bătut pe spate. Goraşcu Haramin se fudulea că seamănă la vrednicia băuturii cu bunicul său, Popa lui Vodă.
În adunare petreceau, cu minciuni înţelepte culese de la iarmaroc, vreo zece doisprezece gospodari; şi, pe lîngă minciuni înţelepte fără de care nu poate fi divan în ţara Moldovei, nu uitau să-şi împărtăşească veştile din primăvara aceea despre năcazurile ţării, pomenind şi patimile din altă vară ale lui Ion Vodă, cel ce se prăpădise în războiul cu ismailitenii.”
Cei de la Han erau fani ai lui Ion Vodă.
Prin urmare ei îl deplîngeau pe Domnitorul ucis de turci. Evident, după năravul moldovenilor de a închina mortului o ulcică de vin.
Unul dintre participanți – Moș Savu –, ai cărui feciori au luptat la Jiliștea, în Țara de Jos, ar vrea să afle ce s-a întîmplat cu feciorii, dacă mai trăiesc sau nu. I-a dat misiune pentru asta nevastă-sa, baba Cireașă:
„Moş Savu Frăsinel a oftat şi a rămas tăcut; apoi, ridicînd nasul, a zîmbit cu blîndeţă oamenilor din jurul său, frecîndu-și cu palmele negre şi arse ariciul bărbii.
– Mă îndeamnă azi baba Cireaşă, a urmat el, să mai ies la iarmaroc, ca s-aud ce vorbe mai umblă prin lume. Eu ştiu că, în lipsa mea, baba îi boceşte în voie pe feciori. Din cîte am auzit la Tuchilaţi, nu i pot duce nici de data asta veste bună. De un an şi nouă luni tot aşteptăm.
Oamenii păstrau tăcere; se auzea numai susurul frunzelor arse pe care vîntul le purta în vîrtej spre culmea dîmbului.
– Zice baba mea Cireaşă, a suspinat moş Savu: cine oare ne-a putea spune nouă cîte s-au petrecut acolo unde au picat feciorii noştri şi ţara, cu măria sa? Nu s-a găsi nimene să ne spuie, se tînguie ea; – nu s-a găsi nimene să ne spuie cum s-au petrecut toate! A trecut atîta vreme şi noi tot ne întunecăm, fără a şti.”
La această provocare răspunde unul dintre cei de la fața locului. Mihail Sadoveanu descrie întregul proces de transmitere a știrii. Se vede clar din descriere că spunerea și ascultarea știrii presupune o sumă de proceduri protocolare, semn că aflarea știrii primește o importanță spectaculoasă pentru cei de la hanuri, iarmaroace și mori. Mult mai important, valoarea știrii crește enorm dacă aducătorul a fost martor sau participant la eveniment:
„S-a auzit răspuns de la un bărbat, după cîte se vedea, străin:
– Ba, dacă este întrebare, se va răspunde.
Acel bărbat înalt, bine legat şi cu mustaţa porumbă nu vorbise pînă în acea clipă cu oamenii din partea locului. Ţinuse tainic sfat cu tovarăşul său, om mai tînăr decît el, sprinten, smead la faţă şi cu puf creţ de barbă neagră. Nu se depărtaseră de căruţa ferecată şi de cei doi cai roibi bine hrăniţi cu care sosiseră la vremea prînzișorului. Păreau a duce marfă şi se înţelegea că aveau pentru paza ei arme la îndămînă.
Oamenii din popas au întors ochi holbaţi cătră acel drumeţ străin care vorbise.
– Prietine drumeţ, s-a umflat din foale Goraşcu Haramin, dacă ştii, nu ne pedepsi; spune, ca să ne izbăveşti de neştiinţă. Om umplea iar ulcelele şi te-om asculta ca pe un proroc. Poate ai trecut prin acele locuri din Ţara de Jos şi ai cules vorbe.
– Ba am fost cu acest soţ al meu la Roşcani şi la Cahul şi am văzut cu ochii toate cîte s-au întîmplat.
– Fost aţi poate chiar în oastea lui Ion Vodă?
– Fost, şi Dumnezeu a binevoit să nu ne prăpădim.
– Ş-acuma unde vă duceţi?
– Acuma ne ducem la ale noastre. Să nu întrebaţi unde.
– După cîte bag de samă, s-a poticnit cu voce mai moale Haramin crîșmarul, domnia ta nu eşti moldovan de ai noştri; după viersul vorbirii, pari muntean.
– Ai ureche bună, nene Grigoraşcule, a zîmbit străinul. Eşti cîntăreț la biserică?
– Sînt şi nu mă laud. Glas ca al meu nu se află în nouă hotare.
– Ai ghicit; sînt de subt Întorsura Buzăului, mă chiamă Radu Suliţă şi am stat ucenic la episcopie. Iar după aia, umblînd după procopseală prin lume, am fost oştean în leafă la Domnia Moldovei, şi am ajuns în vremea lui Ion Vodă diac la logofeţia cea mare. Ascultaţi, oameni buni, povestea mea adevărată.
– Spune-ne, prietine străine, a mai strigat un glas subţiratic; însetaţi sîntem, ca cerbii depărtaţi de izvor.
Cel care strigase a venit la Radu diacul şi s-a părut că vrea să-l împungă cu nasul; dar numai l-a cuprins de după grumaz şi l-a sărutat pe tîmplă.
– L-ai sărutat pentru noi toţi, bade Ghiţă, a gîngăvit Leonte răzăşul de la Miroslăveşti.
A făcut rînduială Goraşcu Haramin:
– Bine este, înainte de toate, să bem vinul. Să curgă picuşul pentru măria sa şi luptătorii măriei sale, care toţi se află acum în loc de verdeaţă şi tihnă, cu sfinţii. Al doilea, să-i spunem prietinului nostru drumeţul că acest vrednic bărbat care l-a sărutat la tîmpla stîngă sub cuşma domniei sale brumărie are nume Ghiță Botgros şi trăieşte singur ca un monah schivnic în sat la Dăvideni subt aripa unui mazîl. Badea Ghiţă n-are nici casă, nici jupîneasă. Şi vine uneori la mine şi-mi spune unde ar vrea el să se ducă, să se oştească cu Alisandru Machidon în ţara lui Por împărat. Să se ştie că e mare viteaz, dar nu s-a urnit mai departe decît tîrgul Romanului.
Bărbatul deşirat cu numele Ghiţă şi-a mîngîiat puţina barbă bălaie; zîmbind, după aceea, a apucat în palmele lui mîna dreaptă a străinului drumeţ.”
Foto sus: Iarmaroc la Sibiu la 1788. Frafment dintr-o pictură de Franz Neuhauser (© iMAGO Romaniae)
Mai multe pentru tine...
