Foștii sau de ce înainte era mai bine! Nostalgia după lucrurile trecute

În adolescenţa mea-dar mai cu seamă după reforma agrară din 1945 şi naţionalizarea din 1948-toţi cei deposedaţi de bunurile lor priveau cu ură la cei care, odată cu intrarea sovieticilor, luaseră puterea în România. Noii miniştri erau consideraţi analfabeţi (şi unii, într-adevăr, de-abia puteau să se iscălească), prefecţii, recrutaţi dintre muncitori (ceferişti, tipografi, tâmplari etc.) ştiau-ziceau foştii – doar să bată cu pumnul în masă. Noii ofiţeri erau făcuţi „pe puncte” (referire subtilă la cartelele fără de care nu puteai cumpăra nimic), iar cei care trecuseră de partea comuniştilor erau priviţi cu dispreţ şi numiţi trădători.

Într-un cuvânt, nimic din ce făceau noii conducători nu era bun. Ca atare, foştii, cum îi denumea presa, îi bârfeau, scoteau bancuri pe seama lor. Este celebră epigrama lui Păstorel Teodoreanu, despre statura morală a acestora:Din Constanţa pân la Iaşi, Se cam simte lipsa sării, Fiindc-o parte din ocnaşi, Sunt acum la cârma ţării.

Iar tot ce se petrecuse înainte de 23 august 1944 avea raţiune şi valoare. Ura unora faţă de ceilalţi era egală în intensitate, numai că cei aflaţi la putere aveau şi dorinţa şi mijloacele practice de a le închide gura foştilor – uneori definitiv.

După revoluţia din decembrie 1989 o mică parte dintre cei deposedaţi de privilegiile avute – restul, fiţi fără grijă, au rămas în picioare –– au devenit nostalgici. Adică, foşti. Ei, ca şi boierii sau moşierii de odinioară, susţin că ce s-a realizat în comunism era făcut temeinic, în folosul poporului, iar comportarea noilor miniştri, prefecţi etc., este sub orice critică. Dumitru Popescu, zis şi Dumnezeu, fost mulţi ani mare şi tare sub Ceauşescu, se plânge de traiul din închisoare – evident, mizerabil. Mai grav e că, acest pretins mare intelectual nu aminteşte nicăieri că, după 1944, în celula în care a stat el – cu televizor, cu hârtie şi creion la dispoziţie, plus teancul de cărţi aduse de prieteni – fuseseră torturaţi şi chiar ucişi oameni de mare valoare ai României. Mai mult, se plânge de felul în care a fost arestat, de grosolănia procurorilor... N-a priceput că mulţi dintre acei procurori care s-au purtat grosolan cu el îi fuseseră studenţi la Academia Ştefan Gheorghiu, unde, câţiva ani buni, el a fost rector. Cum i-a învăţat el să se poarte cu suspecţii?

Inconştienţa unora ca el este atât de mare încât acuză noua conducere a ţării fiindcă în temniţă îi ciupeau ţânţarii. De fapt, adâncind problema, nu poţi să nu te întrebi:În definitiv, ce li s-a întâmplat acestor indivizi, foşti până în decembrie 1989? Au pierdut o funcţie de demnitar? Nu se moare din asta. Nu mai sunt adulaţi ca înainte? Nici din aşa ceva nu piere nimeni. Atunci? Adevăratul motiv este că schimbarea i-a lipsit de posibilitatea de a acumula averi.

Din Constanţa pân la Iaşi, Se cam simte lipsa sării, Fiindc-o parte din ocnaşi, Sunt acum la cârma ţării.

Pare de necrezut? Da, fiindcă nimeni nu s-a ocupat de cercetarea stării materiale a celor din vârful ierarhiei comuniste şi chiar mai jos. Nedezvăluind nimeni nimic, omul simplu, nostalgic spune azi că înainte toţi eram egali. Admite cu greu că demnitarii aveau o leafă ceva mai mare şi că se aprovizionau direct de la Gospodăria de partid cu... şi la preţuri oarecum... Încolo, toţi erau ca noi ceilalţi. Şi la fel de speriaţi să nu afle Tovarăşul de vreo potlogărie. Ori tovarăşii ăştia, comunişti cu ştate vechi de serviciu, strângeau averi cu încrâncenare – mai cu seamă bani de toate soiurile – în acelaşi timp scrâşnind din dinţi că nu-i pot investi şi, ca urmare, rugându-se lui Dumnezeu să moară Ceauşescu mai repede, pentru a deveni capitalişti autentici.

Încerc acum, cu ajutorul unei mărturii credibile, să dau la o parte perdeaua care acoperea de ochii poporului averile nomenclaturiştilor. Şi despre care – cei care n-au intrat în afaceri – spun că au fost jefuiţi.

După Revoluţie, pe când lucram la Uniunea Scriitorilor, obişnuia să vină pe la mine scriitorul Titus Popovici-om de încredere al ceauşeştilor şi prieten bun cu mai toţi membrii din camarila acestora. Stătea şi câte 2-3 ore, fiindcă avea chef de vorbă, şi nu mai erau mulţi cei dispuşi să-l asculte-tovarăşii de altădată îl evitau. Eu însă eram foarte interesat de relatările lui...

Titus Popovici, deci, mi-a spus că într-o zi a fost sunat de Suzana Gâdea, pe atunci ministru la Cultură, care, hohotind, l-a chemat, urgent, la ea acasă. De ce? N-a vrut să-i spună la telefon. Aşa că s-a dus. Plânsă, tovarăşa l-a condus într-un soi de debara, unde se aflau doi saci de hârtie – din cei în care se transportă şi azi cimentul – şi pe care, desfăcându-i la gură, i-a zis:„Uite, dragă Titus, ce mi-au făcut tovarăşii!”

Sacii erau plini cu maculatură. Nedumerit, scriitorul a întrebat-o pe ministreasă:„Ce s-a întâmplat?” . „Aici, dragă Titus, îmi ţineam şi eu agoniseala de-o viaţă!” Doi saci plini cu bani. „Şi pe toţi mi i-a furat. Ce mă fac eu acum?!”. „Reclamaţi la miliţie!” . „NU, s-a opus, speriată, Suzana Gâdea. M-aş compromite definitiv...”

Mărturisesc că m-am îndoit de autenticitatea relatării, chiar şi după ce Titus Popovici mi-a explicat cum era posibil ca un activist de rang înalt să adune atâtea valori. Numai că, în 1998, el publică, la Editura Maşinade scris, romanul Cartierul Primăverii, în care, la pagina 133 (şi următoarele) relatează, având grijă să schimbe numele, păstrând însă prima silabă de la cel de familie ca şi de la cel de botez. Citez, spicuind din texul destul de lung:„Tovarăşa Su(zana)ltănica Gâ(dea)lciu, Ministrul Culturii (...) se repezi, smulse tapetul rupându-şi unghiile şi, când tăie cu cuţitul de bucătărie sacii de hârtie groasă, în care ţinea teancurile de sute, văzu că erau plini cu cărţi de telefon vechi, cu ziare şi broşuri de popularizare a metodelor miciuriniste. (...) Organele aflaseră de bănuţii ei puşi la ciorap (propriu zis erau nişte saci) şi sub pretextul că vor să ridice nişte scaune pentru turnarea unui film, se familiarizaseră cu topografia locurilor, ca să dea lovitura când ea va fi undeva în provincie sau la o plenară lărgită. Aşa păţiseră mai mulţi tovarăşi. Lefurile erau mari, mai veneau suplimentar şi plicuri speciale (subl. aut.), gratificaţii pentru titluri ştiinţifice sau ordine şi medalii, primeau şi de la MAN, ca deputaţi, de la FIAP (tovarăşa Duţă – adică Elena Ceauşescu-dăduse o declaraţie că în timpul ilegalităţii tovarăşa Sultănica Gâlciu o ţinuse pe mâncare, îşi riscase viaţa şi libertatea pentru cauza poporului), erau pe urmă onorariile luărilor de cuvânt la congrese, care apăreau integral în Scânteia, scrisese şi o carte Axiologia în artă, în lumina învăţăturii marxist-leniniste, o carte cu coperţi albastre. De cheltuit pe ce să cheltuieşti? Alimentele veneau de la gospodăria de partid în dubiţa albă cu cruce roşie;în provincie, când inaugurau un monument dedicat lui Brainer Bela sau Donca Simo sau asistau la o şedinţă în care era demascat vreun redactor şef care nu ştiuse să se orienteze, ori conduceau o personalitate a vieţii artistice-culturale din Uniunea Sovietică, primeau orice de la fabrici:blănuri, rochii, pantofi – erau monstre, trebuia să le încerce cineva de încredere. Şi uite-aşa, banii se adunau purcoi şi n-aveai ce face cu dânşii. (Aşa le spuneau – „dânşii” – ca unor fiinţe). Nu se putea să-i investeşti în ceva, în vreo turmă de oi la particularii din Poiana Sibiului, să-i dai cu dobândă, ori să-ţi procuri la negru aur şi dolari, nici să-i depui la CEC, deşi ăsta garanta secretul operaţiunilor, dar numai de hohă.(!) Şi-atunci îi ţineau ascunşi, pe unde îi îndemna inteligenţa. Numai că, din când în când, în pelimetru se întâmplau nişte spargeri atât de perfecte încât nu mai rămânea nici cea mai măruntă urmă şi printr-o indiscreţie sau mai probabil în mod inteţionat, ca fiecare să ştie că în această ţară nu se poate ascunde nimic, se răspândi zvonul că Organele însele dădeau aceste lovituri...”

Tovarăşul îi lăsa pe activişti să strângă, să adune, să tezaurizeze, după care trimetea o echipă de la Telefoane, să zicem, care le lua bogăţiile, punând în locul lor hârtii, cărţi vechi de telefon şi chiar jucării stricate. Descoperind jaful, stăpânul comorii se înfuria, se văicărea, dar nu îndrăznea să reclame. De ce? Fiindcă ar fi fost luaţi la întrebări:De unde aveţi voi atâţia bani, când salariul vă este de atât?

Uşuraţi periodic de agoniseală, dar tovarăşii rămâneau în funcţii, aşa că speranţa de a-şi reface averile rămânea în picioare. Şi mulţi şi le-au şi refăcut. Amintiţi-vă şi de acele imagini din noaptea de 22 decembrie, în care Poliana şi apropiaţii ei, speriaţi că vor fi surprinşi de revoluţionari cu bani a căror justificare era incertă, înfundase WC-urile din vilă cu teancuri-teancuri de sute. Alţii au avut grijă să-şi disipeze agoniseala la copii, la rude – mulţi dintre ăştia au devenit miliardarii de azi...

Sunt treisprezece ani de la apariţia cărţi Cartierul primăveriişi tovarăşa Suzana Gâdea n-a dat nici o desminţire, deşi să nu mi se spună că n-a fost informată de dezvăluirile lui Titus Popovici. Sau că n-a priceput cine se ascunde sub acel pseudonim mai mult decât străveziu. Dar – de frica scandalului care s-ar putea isca-a preferat şi acum să spună un NU hotărât tentaţiei de a ieşi în presă, pentru a-l contrazice pe autorul calomniator.

După pierderea unor asemenea comori plâng, de fapt, tovarăşii foşti, inclusiv Dumitru Popescu-Dumnezeu. Dar, se pare că, în curând, un număr considerabil de foşti sau actuali parlamentari, miniştri cu sau fără portofoliu, într-un cuvânt mari demnitari, vor deveni foşti, dacă nu cumva au şi ajuns aşa ceva. Primul – Ion Iliescu... De altfel, disperată că Mircea Geoană a pierdut alegerile prezidenţiale, soţia acestuia a decretat, la una din televiziuni, că şi Iliescu şi Adrian Năstase sunt oameni ai trecutului...

Apropo de ultimul:În redacţiile şi cafenelele prin care umblu eu, fostul premier Adrian Năstase este etichetat ca „una din curvele ieşite din uz”. Fiindcă numai astea, după ce nu mai atrag pe nimeni, încep să-şi lungească fustele, să-şi îngusteze decolteul şi să-şi pună o basma pe cap. Gătite astfel, critică vehement pe tinerele nonconformiste, care, nu-i aşa?, nu mai au pic de ruşine, beau şi fumează, iau bărbaţii din braţele nevestelor etc., încheindu-şi tirada cu:„Pe vremea noastră exista ruşine, frica de Dumnezeu...”

Adrian Năstase, pe blogul personal, dar şi în presa care îi mai găzduieşte articolele, critică guvernul actual că n-a făcut şi nu face ceea ce ar fi trebuit să facă el pe vremea cât a fost prim ministru. Din calea săgeţilor lui nu lipsesc niciodată, dar absolut niciodată, procurorii. Ei, la comanda lui Traian Băsescu, îi ameninţă comoara, vrând să-l transforme, definitiv, într-un tovarăş sărac. Şi se pare că vor reuşi, din moment ce, nu de mult, i-au mai întocmit un nou dosar penal.

Aştept apariţia hitului „Fosta-i nene cât ai fost”. El se va transmite pe toate posturile şi, nu-i exclus, ca formaţia de tinerei care îl va lansa să participe cu el la Eurovizion, de unde, mai ştii, s-ar putea întoarce cu un premiu...