Momentul abdicării lui Cuza: „În ochii lui n-am văzut niciun regret, nicio lacrimă”
Nae Orăşanu, om de încredere la Palat, îi comunicase principelui A.I. Cuza că „se pregătea ceva”. Domnitorul l-ar fi chemat pe D. Lecca şi i-ar fi spus să întărească garda Palatului, neștiind că acesta face parte dintre complotiști.
În același timp, colonelul Nicolae Haralambie a dat ordin ca toate tunurile Regimentului de artilerie să aibă roțile înfășurate cu funii de fân, ca să nu facă zgomot noaptea şi să fie așezate în jurul Palatului. Colonelul Solomon, care nu intrase în complot, a fost imediat arestat.
În cazarma Regimentului de artilerie, Candiano-Popescu a strâns opt ofițeri cu un rol important în conjurație: colonelul D. Crețulescu, maiorul Lecca (vânători), căpitanii Lipoianu, Pillat și Costiescu, locotenenții Fălcoianu, Mălinescu și Berendei. Colonelul Haralambie i-a asigurat că ceea ce vor face este în serviciul țării, chiar dacă și lui îi este greu. Toți au jurat credință patriei, iar Domnitorul „poate fi unul sau altul”, ar fi subliniat Candiano-Popescu.
Dacă răsplata politică a fost generoasă, se pare că pasiunea sa față de „misterioasa doamnă” a rămas efemeră, întrucât, după ce l-a atras în conspirație, aceasta l-a părăsit pentru totdeauna. Ulterior, Nicolae Haralambie a făcut o mărturisire emoționantă cu privire la atitudinea lui Cuza în momentul abdicării: „În ochii lui n-am văzut niciun regret, nicio lacrimă, nici chiar o simplă îndoială, ci o seninătate care m-a împietrit și m-a silit să mă rușinez de gestul ordonat”.
Imediat după detronarea lui A.I. Cuza, colonelul Nicolae Haralambie a fost numit în Locotenența Domnească menită să exercite interimar funcția de şef al statului până la 30 aprilie 1866 (când a fost ales drept nou domnitor Carol de Hohenzollern-Sigmaringen), alături de generalul N. Golescu şi Lascăr Catargiu. Apoi, colonelul Nicolae Haralambie a fost chemat să preia portofoliul Ministerului de Război, funcție pe care o va îndeplini în perioada 16 august 1866-8 februarie 1867.
Simţindu-se vinovat de faptele sale, de trădarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în octombrie 1867 colonelul Nicolae Haralambie a demisionat din armată. Rechemat în activitate cu ocazia Războiului de Independență (1877-1878), a fost avansat la gradul de general de brigadă. După aceasta, se va retrage definitiv în viața privată, poate sub povara aceluiași sentiment de vinovăție.
Scrisoarea trimisă lui Haralambie: „Trăiască România!”
În noaptea de 11/23 februarie 1866, pe la orele 4 dimineața, conjurații au intrat în palat conduși de Anton Costiescu, Alexandru Lipoianu şi C. Pillat. După o noapte pierdută la jocul de cărți şi de dragoste cu Maria Obrenovici (care se pare că nu a fost străină de eveniment), Cuza a fost trezit din somn de ofițerul de gardă, care era urmat de cei trei căpitani şi câțiva civili, și a fost obligat să semneze actul de abdicare:
„Noi, Alexandru Ioan Cuza, conform dorinței națiunii întregi şi a angajamentului ce am luat la suirea mea pe tron, depun astăzi, 11/23 februarie 1866, cârma Guvernului în mâinile unei Locotenențe Domnești şi a unui Minister ales de popor”.
După semnarea actului de abdicare, Alexandru Ioan Cuza a fost condus în casa unui devotat al lui C.A. Rosetti, apoi la Cotroceni. Ulterior, Cuza va părăsi Bucureștiul, îndreptându-se spre Brașov, de acolo luând calea exilului.
Refuzând revenirea asupra actului de abdicare şi solicitând doar să i se permită părăsirea ţării spre a găsi „ospitalitatea unei străinătăți oarecare”, Cuza avea să-i trimită colonelului Nicolae Haralambie o scrisoare: „D-ta ştii că principiul proclamat de Corpurile Statului a fost şi rămâne scopul meu; căci, după a lor părere, numai un prinţ străin poate asigura viitorul României; cred inutil să adaug că, dacă, în calitate de Domnitor al României, am lucrat totdeauna pentru realizarea acestei dorinţi, tot aşa, ca prinţ român, nu voi lipsi un moment să fac, în acest sens, tot ce va atârna de mine… Trăiască România!”
Câteva concluzii
Alexandru Ioan Cuza avea cunoștință de conspirația pregătită și de revendicarea națională cu privire la respectarea hotărârii Divanurilor ad-hoc, care prevedea aducerea pe tron a unui prinț dintr-o dinastie domnitoare din Europa, revendicare pe care Cuza însuși a recunoscut-o.
Putem, aşadar, să nu vorbim de o „coaliție monstruoasă”, ci de așezarea unor garanții temeinice pentru dăinuirea statului român și formarea unei monarhii constituționale ereditare care, conform uzanțelor epocii, se putea dobândi doar printr-un principe dintr-o dinastie domnitoare din Europa.
Fragmentul face parte dintr-un text publicat în numărul 267 al revistei „Historia”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 aprilie - 14 mai, și în format digital pe platforma paydemic.
