Evreii care au luptat pentru Hitler

Au luptat alături de ei, i-au ajutat să se însănătoșească pe front și, uneori, chiar s-au împrietenit. Ce simt astăzi evreii din Finlanda cu privire la alianța lor din timpul războiului cu Naziștii?

În septembrie 1941, un ofițer medical a făcut un gest atât de eroic încât i s-a acordat onoarea Crucii de Fier din partea armatei germane. În fața unui bombardament sovietic foarte dur, maiorul Leo Skurnik a organizat evacuarea unui spital de front de la granița ruso-finlandeză, salvând viețile a peste 600 de oameni, inclusiv membrii SS. Skurknik nu este, desigur, singurul soldat care a primit Crucea de Fier în timpul Războiului;mai bine 4 milioane de astfel de decorații au fost acordate. Însă cazul lui Skurnik este special deoarece acesta era evreu. El nu a fost însă singurul evreu care a luptat alături de germani:mai bine de 300 de evrei s-au alăturat Germaniei atunci când Finlanda, adversară a Uniunii Sovietice, a intrat în război în iunie 1941.

Această alianță dintre Hitler și rasa pe care-și propusese să o anihileze (singurul caz în care evreii au luptat pentru aliații Germaniei) este unul dintre cele mai spectaculoase aspecte ale celui de-Al Doilea Război Mondial, însă aproape nimeni, inclusiv mulți finlandezi, nu știe nimic despre asta, scrie The Telegraph într-un materialdedicat acestui subiect inedit.

„Am trăit aici timp de 25 de ani înainte sa aud asta, și sunt evreu”, a mărturisit John Simon, un new-yorkez care s-a mutat la Helsinki în 1982. „Nu este o poveste pe care o auzi prea mult.”

Motivele pentru care această poveste nu este răspândită se trag din ceea ce înseamnă a fi evreu și eforturile acestei comunități de a fi acceptate în societate. Veteranii evrei, acei câțiva care mai sunt azi, în viață, insistă că nu le este rușine de ce au făcut. Dar o seară petrecută în compania lor și conversații cu alți membri ai comunității care au analizat evenimentele în detaliu te fac să realizezi că această „acomodare” cu trecutul a lăsat adânci urme psihologice în memoria comunității.

Lupta împotriva Uniunii Sovietice, lupta alături de germani

Aron Livson, în vârstă de 23 de ani, a fost recrutat în armată în 1939, când Uniunea Sovietică a invadat Finlanda. La fel ca mulți alți evrei, el era hotărât să-și facă datoria cât putea de bine, dispus să-și apere țara până la moarte.

Aproape fără excepție, evreii din Finlanda se trăgeau din soldații ruși care fuseseră detașați în regiune în timpul serviciului militar. Ei erau priviți cu suspiciune în Finlanda, iar când războiul a izbucnit în 1939, mica populație evreiască a văzut în conflict o șansă de a-și demonstra loialitatea ca cetățeni finlandezi. Astfel, Livson a luptat în Istmul Kareliei și, deși armata a trebuit să se retragă din fața forței rusești, a luptat cu mult curaj și, datorită spiritului de inițiativă și a talentului său, a fost promovat la rangul de sergent.

Ulterior, între Finlanda și Uniunea Sovietică s-a instalat o pace temporară, însă când Hitler a lansat Operațiunea Barbarossa, liderii finlandezi au văzut în asta oportunitatea de a-și recâștiga teritoriile de pierdute în Războiul de Iarnă și s-au alăturat Germaniei.

Ca toți evreii, Livosn știa de atitudinea lui Hitler împotriva poporului său;știa câte ceva și despre Kristallnacht, atacurile împotriva comunității evreiești din noiembrie 1938. Însă când a primit ordin să se alăture luptei contra URSS, nici nu s-a gândit că ar putea să refuze. Aron Livson are astăzi 97 de ani și mărturisește că „Trebuia să-mi fac datoria, ca toată lumea. Noi nu eram evrei luptând într-o armată finlandeză;eram finlandezi, soldați finlandezi, și luptam pentru țara noastră.”

Veteranii evrei insistă că și-au făcut datoria ca soldați și că și-a arătat loialitatea față de țara lor, dar că au luptat cu bucurie și din alt motiv. Din perspectiva lor, Finlanda și Germania duceau două războaie separate:unul de autoapărare și unul de cucerire. „N-am avut nimic de-a face cu nemții”, spune Livson. „Nu erau germani în regiunea unde luptam eu;aceia erau la 200km nord de regimentul meu.”

Însă nu toți evreii au fost la fel de norocoși. La granița cu Rusia, în regiunea Kareliei, soldații finlandezi și germani au luptat împreună, iar evreii au trebuit să se confrunte cu doi inamici:unul în fața frontului, iar altul lângă ei. Aceștia trăiau într-o teamă constantă, ca idenitatea lor să nu fie dezvăluită;dar, chiar și atunci când acest lucru s-a întâmplat, soldații germani n-au făcut nimic. Oamenii erau finlandezi, aveau sprijinul ofițerilor lor, iar germanii – chiar dacă erau uneori șocați să afle că luptă alături de evrei – n-aveau autoritatea să facă ceva împotriva lor. Mai mult decât atât, atunci când interacționau cu un ofițer evreu cu un rang mai înalt, erau obligați să respecte protocolul militar și să-l salute.

Chiar dacă au existat soldați germani în Finlanda și trupe Gestapo la Helsinki, conducerea finlandeză a refuzat cererile lui Hitler de a introduce legi antisemite. Când Himmler a vizitat Finlanda în august 1942 și l-a întrebat pe ministrul Jukka Rangell despre „problema evreiască”, acesta i-a răspuns scurt că „noi nu avem o problemă evreiască”.

John Simon, care a vorbit cu mai mulți veterani despre război, spune că trebuie să ținem cont de faptul că, cu două decenii înaintea războiului mondial, Finlanda trecuse printr-un brutal război civil care dezbinase societatea. Exista, de atunci, un efort concentrat de a unii țara, iar evreii au luat parte la acest efort. „Politicienii erau hotărâți să protejeze fiecare cetățean, chiar dacă era vorba de foși comuniști.”

Legăturile dintre soldații evrei și cei germani

Generalul Hjalmar Siilasvuo era foarte mândru de originea soldaților săi evrei. în memoriile lui Salomon Klass, alt soldat evreu căruia i s-a acordat Crucea de Fier, povestește că generalul l-a chemat într-o întâlnire și l-a prezentat ofițerilor germani prezenți drept „unul din cei mai buni comandanți ai mei. Generalul Siilasvuo știa foarte bine cine sunt și de ce segment al populației aparțin, iar germanii nu au zis nimic.”

Mai ciudate sunt cazurile de prietenie dintre evrei și soldații germani, după cum povestește istoricul finlandez Hannu Rautkallio. „Am auzit o poveste despre un soldat evreu care se întorcea în tabără împreună cu un soldat german de un rang apropiat. Evreul i-a zis germanului:«Când ne întoarcem, să nu le spui că sunt evreu», iar soldatul neamț i-a răspuns«Dar nu ți s-ar întâmpla nimic – ești soldat finlandez. Eu aș avea probleme.»”

În rândul soldaților răniți, au existat și cazuri de soldați germani îndrăgotiți de asistente de origine evreiască. Într-un carnețel care a aparținut lui Chaje Steinbock, asistentă la Oulu, există mai multe mesaje de la pacienții săi germani;unul din aceștia îi scria că „ești femeia pe care am iubit-o mai mult decât orice altceva. Până acum, nu credeam că așa ceva există.”

Potrivit unor mărturii, soldații germani ar fi vizitat o sinagogă ridicată în apropierea frontului. „Era o imagine incredibilă”, povestește Rony Smolar, fiul lui Isak Smolar, cel care a fondat respectiva sinagogă. „Soldați germani în uniformă stăteau umăr la umăr cu evrei care se rugau.”

Evident, până în acel moment al războiului detaliile privind Holocaustul încă nu părăsiseră granițele germane. Soldații evrei nu știau de camerele de gazare și de ororile de la Auschwitz, Dachau sau Bergen-Belsen. Totuși, mulți țineau legătura cu rudele din Polonia sau alte țări est-europene. „Primeau scrisori, știau despre deportări” spune Simo Muir, profesor de studii evreiești la Universitatea din Helsinki.

Leo Skurnik știa de pericolul în care se afla comunitatea evreiască. Strălucit om de știință (doctor) a cărui carieră fusese blocată de antisemitismul din Finlanda, Skurnik avea în familie negustori care călătoriseră prin Europa și îi povestiseră ce se întâmpla acolo. „Știa suficient cât să-i fie teamă”, a mărturisit fiul său. Chiar și așa, ca doctor responsabil nu doar pentru soldații finlandezi, ci și pentru cei germani, el nu a făcut discriminări. Și au existat, într-adevăr, mulți soldați germani care aveau nevoie de ajutorul lui Skurnik. În sectorul în care acesta era staționat au avut loc unele dintre cele mai dure bătălii ale războiului, iar regimentul său (53 infanterie) și divizia SS alături de care acesta lupta au suferit pierderi foarte grele.

La un moment dat, Skurnik s-a aventurat în zona morții dintre liniile frontului pentru a salva câțiva soldați germani, când alți ofițeri nu avuseseră curajul să facă acest lucru. Apoi, în mijlocul unui bombardament sovietic a luat decizia de a evacua întregul spital. Operațiunea i-a câștigat Crucea de Fier, dar Skurnik, ca și Klass, au refuzat decorația.

„Când germanii au decis că ar vrea să-i acorde decorația tatălui meu, i-au spus generalului Siilasvuo. Acesta, la rândul său, i-a spus tatei, care credea că e vorba de o greșeală, și el a decis că vrea să afle ce se întâmplă când la Berlin se află că e evreu. Dar, ceva mai târziu, Siilasvuo a venit și i-a spus că decizia de decorare fusese aprobată. Tata i-a spus:«Bunul meu prieten, crezi că pot accepta o asemenea decorație? Spune-le prietenilor tăi germani că mă șterg la fund cu ea!»Generalul le-a transmis mesajul, cuvând cu cuvând, iar germanii, furioși, au cerut ca Skurnik să fie pedespit, dar generalul finlandez a refuzat.”

Au existat mai multe astfel de mici acte de rebeliune evreiască în timpul războiului. Un doctor staționat la Oulu a refuzat să opereze soldați germani și, ca atare, a fost transferat. Sissy Wein, o cântăreață de origine evreiască, a refuzat să cânte pentru soldații germani.

După război, pe măsură ce ororile Holocaustului au ieșit la iveală, în rândul evreilor finlandezi s-a răspândit un sentiment de disconfort. La o întâlnire a veteranilor de război organizată la Tel Aviv în 1946, evreii finlandezi au fost acuzați de trădare. „Nu v-ați gândit, au fost ei întrebați, că ajutându-l pe Hitler, i-ați prelungit perioada de putere și, prin asta, ați făcut ca mai mulți evrei să ajung în camerele de gazare?”

Kent Nadbornik, președintele Uniunii Veteranilor Evrei Finlandezi, declară astăzi că „Noi nu i-am ajutat pe germani. Aveam un inamic comun, pe ruși, și atât.”

Cealaltă justificare a veteranilor, ca prin prin participarea la război și-au dovedit loialitatea față de statul finlandez, a fost criticată în ultimii ani. Totuși, „linia oficială” este că existența evreilor în armată nu doar că a pus capăt antisemitismului din Finlanda, dar că a apărat întreaga populație finlandeză de Holocaust, căci Mannerheim i-ar fi spus lui Himmler că „atâta timp cât evreii luptă în armata mea, nu voi permite deportarea lor”.

Spre deosebire de cazul Islamului, care cere credincioșilor să reformeze legile țării-gazdă în așa fel încât acestea să se conformeze legii islamice, textele de bază ale evreilor subliniază importanța aderării la legile unui teritoriu. Apoi, sute de ani de persecuții, dorința de a scăpa de pogromuri, de a merge la universitate și de a juca un rol potrivit în societate a făcut ca evreii să aibă o dorință puternică de a se integra. „De-a lungul secolelor, evreii au vrut să arate că sunt cetățeni buni”, declară rabinul Lea Mühlstein. „Au vrut să arate că nu există niciun conflict între a fi evreu și a fi patriot;că nu există dublă loialitate.”

Dar situația evreilor finlandezi era aproape imposibilă. Între ei și compatrioți finlandezi exista o diferență esențială:finlandezii luptau pentru viitorul lor, dar dacă Hitler ar fi câștigat, pentru soldați evrei viitorul nu era atât de sigur. În aceste condiții, ce puteau ei să facă? Aceasta este o întrebare la care nimeni nu poate răspunde.