Euro 2012, mult mai mult decât un eveniment sportiv pentru Ucraina

Alegerile prezidențiale din 2010 din Ucraina au fost câștigate de Viktor Ianukovici. Fără să existe fraude semnificative în cel de-al doilea tur de scrutin, acesta a obținut aproape 49% din voturi, învingând-o pe Iulia Timoșenko, cu care Victor Iușcenko a avut dispute pe tot parcursul mandatului său de președinte. Aceasta dorea să facă o înțelegere secretă cu Victor Ianukovici încă din 2009, prin care să împartă puterea între partidul său, „Patria”, și Partidul Regiunilor pentru următorii 20 de ani. Victor Ianukovici a considerat că nu are sens să încheie vreo înțelegere și a câștigat alegerile.

Perioada în care a guvernat a fost caracterizată de înflorirea corupției, încercări de creare a propriilor oligarhi supuși lui și subordonarea cât mai multor companii. Interesant este faptul că, dacă vorbim de bani, Ianukovici nu intenționa să-i împartă cu Rusia. Companiilor rusești pur și simplu nu le-a fost permis accesul pe piața ucraineană.

În schimb, președintele a fost de acord să prelungească staționarea flotei ruse din Marea Neagră în Crimeea până în 2042, în schimbul reducerii prețului la gaz. Oponenții săi au fost băgați în închisoare, printre ei numărându-se și Iulia Timoșenko.

Libertatea de exprimare nu a suferit prea multe limitări doar datorită faptului că unor oligarhi, ca și unei mari părți a societății, nu le-au fost pe plac metodele de guvernare à la russe ale lui Ianukovici. În plus, președintele s-a concentrat pe colaborarea cu Biserica Ortodoxă Ucraineană a Patriarhiei Moscovei, ignorând alte ramuri ale ortodoxiei locale, precum și alte confesiuni, în general.

Campionatul european de fotbal

În timpul conducerii lui Viktor Ianukovici a avut loc un eveniment ieșit din comun pentru Ucraina: Euro 2012, campionatul european de fotbal. Asta însemna necesitatea modernizării infrastructurii sportive, a drumurilor și a transporturilor. Au apărut stadioane, aeroporturi, trenuri expres și hoteluri noi, iar drumurile care legau Harkov, Donețk, Kiev și Liov, unde aveau loc meciurile, au încetat să semene cu felii de cașcaval găurit.

Victor Ianukovici

Importante sunt, de asemenea, aspectele sociale ale acestui eveniment, aparent doar sportiv. În primul rând, la pregătiri a participat întreaga țară, fapt care a obligat să interacționeze persoane din diferite colțuri ale Ucrainei. Datorită acestui lucru, oamenii s-au cunoscut între ei, locuitorii Liovului au văzut că aceia din Donețk nu sunt niște „sovietici” care visează doar la reconstruirea Uniunii Sovietice, și invers – cei din Donețk au văzut că aceia din vest nu sunt „banderovțî” (naționaliști ucraineni, adepții lui Bandera – n.tr.) care vor moartea tuturor vorbitorilor de rusă.

În al doilea rând, datorită noii infrastructuri, ucrainenii au început să călătorească mai mult prin propria țară. În al treilea rând, în Ucraina au venit sute de mii de fani din Occident. Mai ales pentru locuitorii unor orașe ca Harkov sau Donețk, acest lucru a fost o ocazie extraordinară de a cunoaște oameni din afara spațiului ex-sovietic. În al patrulea rând, evenimentul a fost organizat împreună cu Polonia, adică un membru al Uniunii Europene, ceea ce le-a arătat ucrainenilor că se poate colabora cu un stat UE de la egal la egal. Merită menționat aici că erau vremuri în care încă se discuta despre posibilitatea unor ligi sportive comune ale Ucrainei și Rusiei.

Iar în al cincilea rând – pentru ucraineni este extrem de important ca țara lor să fie cunoscută în străinătate, pentru că există convingerea, parțial adevărată, că pentru mulți occidentali, Ucraina e, așa, o țărișoară care – cum am scris mai sus – probabil e parte a Rusiei, iar dacă nu e, atunci a fost sau poate ambele fac parte din aceeași federație. De aceea, evenimente ca victoria Ruslanei la Eurovision în 2004 sau Euro 2012 le dădeau ucrainenilor multă încredere în ei și în țara lor.

Pentru că a venit vorba – victoria Ruslanei a precedat Revoluția Portocalie, iar campionatul de fotbal, Revoluția Demnității. Cum s-a ajuns la cea din urmă?

Revoluția Demnității

Formal, politica externă a Kievului sub conducerea lui Ianukovici a rămas pro-occidentală. Ucraina trebuia să adere la Uniunea Europeană, menținând în același timp legături strânse cu uniunea vamală. Cu toate acestea, atunci când a venit momentul, în toamna lui 2013, și Occidentul a propus semnarea acordului de asociere – pregătit de mult – care includea și zona de liber schimb, Viktor Ianukovici a refuzat. Evident, nu au lipsit presiunea și stimulentul financiar din partea Moscovei. A fost picătura care a umplut paharul și ucrainenii au ieșit din nou în stradă. Așa a început Revoluția Demnității.

De data asta, lucrurile nu s-au terminat la fel de repede ca în 2004. Acum, ucrainenii au protestat aproape trei luni, până la sfârșitul lui februarie 2014. În Piața Independenței (Maidan) a apărut un orășel de corturi, în care funcționau toate serviciile necesare – erau corturi de dormit, cantine, o biserică, o bibliotecă și aveau loc prelegeri susținute de oameni de știință, artiștii aveau baricada lor. Protestele aveau loc sub drapelele Ucrainei și Uniunii Europene, din acest motiv fiind deseori numite „Euromaidan”.

Cu toate acestea, oficial, în Ucraina se vorbește despre Revoluția Demnității pentru că ucrainenii se săturaseră să fie tratați ca niște vite de către președinte, căruia i se părea că poate crea o a doua mini-Uniune Sovietică sau o Rusie modernă. Se săturaseră de corupție, de faptul că până și cele mai mici afaceri erau preluate de oamenii lui Ianukovici și de averile etalate de elită, care insultau astfel oamenii de rând.

Revoluția aceasta a fost lungă și nu a trecut fără vărsări de sânge. Și-au pierdut viața peste o sută de oameni, cei mai mulți, în ultimele sale zile, când forțele de ordine au deschis focul asupra protestatarilor. Tot atunci, ucrainenii au simțit din plin efectele propagandei ruse. Kremlinul l-a susținut întotdeauna pe Viktor Ianukovici. Rusia a fost țara în care a găsit refugiu după ce a fugit din Ucraina. În mass-media rusă, revoluția a fost prezentată drept un eveniment planificat în Departamentul de Stat al SUA, la care au participat în principal fasciști și neonaziști violenți. Oamenii legii – conform narațiunii Moscovei – trebuia să se apere. Până în prezent, reprezentanții autorităților ruse descriu Revoluția Demnității drept lovitură de stat.

Rusia a profitat de slăbirea statului după revoluție pentru a anexa Crimeea la răscrucea lunilor februarie și martie 2014, de asemenea incitând la separatism în sudul și în estul țării și mizând pe crearea așa-numitei Novorossia. La început, aceasta s-a bucurat și de susținerea oligarhilor locali. Contrar așteptărilor Moscovei, nu toți vorbitorii de rusă visau să-și separe regiunea de restul Ucrainei. S-a sfârșit cu crearea a două republici separatiste, complet dependente de Rusia – Donețk și Lugansk. Până în momentul atacului Rusiei din 24 februarie 2022, în războiul care dura de opt ani muriseră aproape 14 mii de oameni.

_{Piotr Pogorzelski este jurnalist polonez, corespondent timp de mai mulți ani la Kiev, autorul unor cărți despre Ucraina, printre care „Borș ucrainean”, apărută în România. Traducere de Stanca Potoroacă.}

Acest text este un fragment din articolul „Ucraina. Despărțirea de URSS”, publicat în numărul 249 al revistei Historia, disponibil în format digital pe platforma paydemic.