Ucraina, după Primul Război Mondial: Orice rezistenţă a fost strivită prin arestări şi deportări
Încheierea armistițiului cu Puterile Centrale la 11 noiembrie 1918 a însemnat și căderea guvernului ucrainean de orientare conservatoare condus de hatmanul Pavel Skoropadski, instalat în aprilie 1918 cu sprijinul germanilor. Puterea a fost preluată de un Directorat care a permis trupelor germano-austriece să se retragă de pe teritoriul Ucrainei.
Dar noua putere era, de asemenea, fragilă. Bolșevicii erau hotărâți să revină, iar în vestul Ucrainei, în Galiția, la Lvov, apare un nou stat ucrainean. În ianuarie 1919, într-o atmosferă de optimism național ucrainean, cele două state ucrainene au proclamat unirea, una dintre cele mai efemere construcții statale de la sfârșitul Primului Război Mondial. Directoratul aflat la putere l-a numit în fruntea armatei pe hatamanul Simon Petliura.
Născut la Poltava în 1879 (în același an cu Stalin), Simon Petliura a fost, asemenea dictatorului sovietic de mai târziu, elev al seminarului teologic din orașul de baștină. Asemănările nu se opresc aici: atunci când a fost descoperită apartenența sa la o societate secretă a naționaliștilor ucraineni, a fost exmatriculat. Implicat în evenimentele din 1917-1918, a reușit să evite ocuparea Kievului de către trupele bolșevice în 1918.
După instalarea lui Skoropadski a fost arestat pentru câteva luni. A luat apoi parte la puciul contra hatmanului; în februarie 1919 a devenit șeful Directoratului. Trupele lui Petliura s-au confruntat pe toată perioada anului 1919 cu o dublă amenințare. În primul rând, Armata de Voluntari aflată sub comanda generalului Anton Denikin, care a declanșat o ofensivă încununată de succes în vara anului 1919 și care nu recunoștea autoritatea Directoratului, militând pentru refacerea vechii Rusii și respingând orice formă de independență a Ucrainei.
După înfrângerea lui Denikin în toamna anului 1919, Armata Roșie a devenit forța dominantă în Ucraina, iar forțele numeric inferioare ale lui Petliura nu au reușit să pună stavilă avansului bolșevic. La 9 decembrie 1919, Petliura s-a retras pe teritoriul Poloniei, țară care îl recunoscuse drept șeful legal al statului ucrainean.
În schimbul recunoașterii Galiției ca parte a statului polonez, Petliura a semnat o alianță prin care Polonia oferea ajutorul său pentru curățarea Ucrainei de trupele Armatei Roșii. După succesul inițial al trupelor polono-petliuriste în fața Kievului, contraofensiva bolșevică a atins Vistula, amenințând chiar Varșovia.
Victoria poloneză a asigurat independența statului, dar a eșuat în a elibera teritoriul Ucrainei, care a devenit oficial parte a Uniunii Sovietice în decembrie 1922. Petliura a fost nevoit să plece în exil. La 25 mai 1926, la Paris, Petliura a fost asasinat de anarhistul Sholom Schwartzbard, ai cărui părinți fuseseră asasinați în timpul pogromurilor din Odessa.
Rolul lui Petliura în pogromurile înfăptuite de armata sa în perioada 1919-1920 rămâne încă neclar; de orientare social-democrată, Petliura nu a făcut niciodată afirmații cu caracter antisemit, în timpul exilului învinuind lipsa disciplinei pentru pogromurile înfăptuite sub administrația sa. Unele surse îl consideră pe Schwartzbard agent al poliției secrete sovietice.
Câteva mii de naționaliști ucraineni, foști luptători în armata lui Petliura, au primit azil și în România, în perioada 1920-1921. Unii dintre ei, precum Hnat Porohivski, au făcut carieră în Serviciul Special de Informații român și pe Frontul de Est în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, mulți (printre care și Porohivski) fiind arestați de autoritățile sovietice la București încă din toamna anului 1944.
Organizația Naționaliștilor Ucraineni și Organizația Militară Ucraineană
După Marele Război, naționaliștii ucraineni şi-au continuat lupta pentru un stat independent în exil. Una dintre cele mai active organizații, creată la Viena în 1929 și denumită Organizația Naționaliștilor Ucraineni (ONU), îl avea drept conducător pe Evghen Konovaleţ, membru marcant al Organizației Militare Ucrainene (OMU), constituită la Praga în 1920.
După ce Ucraina de Vest a revenit Poloniei, membrii OMU (care avea ramificații inclusiv în România) au organizat numeroase atentate și asasinate asupra unor personalități marcante ale epocii, poloneze, ucrainene și ruse deopotrivă, inclusiv șeful statului polonez, Josef Pilsudski, fiind ținta unei încercări de asasinat.
Nou creata ONU a perpetuat metodele radicale de luptă ale predecesorilor. În total, între 1921 şi 1939, OMU şi ONU au organizat 63 de asasinate, printre victime numărându-se inclusiv ministrul polonez de Interne, Bronislav Pieracki. În afară de arestările și de urmărirea constantă a militanților ucraineni de către guvernul polonez, serviciile secrete sovietice considerau activitățile acestei organizații ca fiind extrem de periculoase pentru existenta Uniunii Sovietice.
Și sovieticii nu s-au limitat doar la infiltrarea în rândul organizației: la 23 mai 1938, la Rotterdam, Evghen Konovaleţ a fost asasinat cu ajutorul unei bombe ascunse într-o cutie de ciocolată de către Pavel Sudoplatov, ucrainean și agent al serviciilor secrete sovietice. În memoriile sale, Sudoplatov susţine că Stalin personal a ordonat asasinatul, spunându-i:
„Nu e doar un act de răzbunare, deși Konovaleţ este agent al fascismului german. Scopul nostru este să decapităm mișcarea fascistă ucraineană înainte de a izbucni războiul”.
Colectivizarea agriculturii, demarată la sfârșitul anilor ’20 în Ucraina, a avut efecte catastrofale asupra populației rurale care constituia majoritatea. Orice rezistență a fost strivită prin arestări şi deportări, iar marea foamete a costat viața a 10 milioane de oameni. Un cumul de factori subiectivi şi obiectivi a dus la această tragedie, pe care Rada ucraineană (Parlamentul) a definit-o drept genocid și care este recunoscut ca atare de numeroase țări, inclusiv de Statele Unite ale Americii, dar nu și de România. E lesne de înțeles ce impact a avut (şi are) pentru mentalul colectiv ucrainean tragicul experiment sovietic.
Acest text este un fragment din articolul „Ucraina, între dorința de neatârnare și menghina sovietică, 1917-1958”, publicat în numărul 242 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com.
