Ucraina, între dorința de neatârnare și menghina sovietică, 1917-1958
Ucraina – un „stat artificial”, o creație „sovietică”. O retorică ce a dominat discursul oficial al Federației Ruse de la escaladarea conflictului care, iată, a ajuns să se transforme în poate cea mai gravă criză de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Are această afirmație un fundament istoric? Evenimentele de la sfârșitul Marelui Război, dar și asemănările și deosebirile dintre destinul românilor și cel al ucrainenilor pot oferi un răspuns.
Poate singura asemănare între situația românilor și cea a ucrainenilor în timpul Primului Război Mondial a fost legată de faptul că cele două popoare, conjunctural, au luptat de ambele părți ale baricadei. Deosebirile sunt, pe de altă parte, marcante. Zona Galiției a fost una dintre cele mai afectate ale Frontului de Est, atât prin prisma bătăliilor purtate aici, cât și prin efectele nefaste ale administrațiilor rusă și austriacă.
Asemeni polonezilor, ucrainenii nu aveau un stat care să le protejeze interesele. Numeroși ucraineni – 3,5 milioane în armata țaristă și 250.000 în cea austro-ungară – au luptat și au murit pentru imperii care nu doar că le ignorau interesele naționale, dar căutau (mai ales în cazul Rusiei) să le distrugă orice mișcare națională. Mai mult, nu de puține ori, ucrainenii au ajuns să se ucidă reciproc pe câmpul de luptă. Conflictul crea posibilitatea ca ambele imperii să devină suficient de slăbite pentru a putea fi organizată o mișcare politică națională.
Dar, cel puțin în 1914, o asemenea posibilitate era prea vagă pentru a fi luată serios în considerare. La câteva zile după prăbușirea țarismului, în februarie 1917, la Kiev a fost creată Rada Centrală, un parlament incipient care a primit un neașteptat suport din partea populației. Pe de altă parte, etnicii ruși și evreii care activau îndeosebi în partide rusești au devenit atenți la orice formă de „dezintegrare” a vechii Rusii; de aceea, mica dar strategica minoritate urbană de ruși și evrei a devenit îngrijorată de ascensiunea Radei.
Rada Centrală și proclamarea Republicii Ucraina
Atunci când slăbiciunea Guvernului Provizoriu de la Petrograd a devenit evidentă, Rada a emis, la sfârșitul lunii iunie 1917, un manifest în care proclama, „fără a ne separa pe de-a-ntregul de Rusia”, că „poporul ucrainean are dreptul de a-și organiza viața pe teritoriul care îi aparține”. La scurt timp, Rada a anunțat formarea unui Secretariat General, latura executivă a guvernării. A fost o decizie care a înfuriat atât minoritatea rusă, cât și Guvernul Provizoriu. În iulie, premierul Kerenski a ajuns la Kiev pentru negocieri. Dar ofensiva dezastruoasă din Galiția, pe care acesta se sprijinea, a șubrezit și mai mult poziția oricum firavă a Guvernului Provizoriu, nevoit să recunoască autoritatea Secretariatului General în anumite părți ale Ucrainei. A fost momentul de maximă autoritate al Radei.
Cu promisiunea unei largi autonomii culturale, partidele rusești și evreiești s-au alăturat Radei Centrale, devenită un Parlament autentic cu o largă reprezentativitate, cu 822 de locuri, din care o pătrime ocupată de partide non-ucrainene (ruși, evrei, polonezi și alte minorități). Înclinată puternic spre stânga din punct de vedere ideologic, Rada avea acum toate pârghiile pentru guvernarea țării. Pe de altă parte, autoritatea acestui Parlament ad-hoc nu a depășit niciodată granițele Kievului și ale marilor orașe.
Contradicțiile ideologice din cadrul ei s-au accentuat; tânăra clasă politică ucraineană, cu vârste de până în 30 de ani, era lipsită de experiență. Într-un gest ce avea să se dovedească fatal, Rada a respins cererea generalului Pavel Skoropadski de a pune la dispoziția ei un corp de armată de 40.000 de oameni echipați și cu un moral excelent, în totală contradicție cu degringolada în care se găsea armata rusă. Motivul a fost unul eminamente ideologic: revoluția eliminase nevoia unei armate regulate. În plus, Skoropadski era un mare proprietar de pământuri; el și ceilalți membri ai fostei birocrații centrale erau priviți cu multă ostilitate.
Din nefericire pentru tinerii socialiști ai Radei, guvernarea fără armată și birocrație se va dovedi imposibilă. Lovitura de stat „maximalistă” de la Petrograd a avut un impact major asupra evoluțiilor politice din Ucraina. Ca răspuns direct al loviturii de stat, Rada Centrală a proclamat Republica Ucraina, ce urma să aibă o largă autonomie, dar într-o legătură de tip federal cu Rusia. Scurta cooperare dintre Radă și partidul bolșevic se încheiase, conflictul era deschis. După ce au eșuat să preia puterea la Kiev prin organizarea unui soviet în decembrie 1917, bolșevicii s-au reorganizat la Harkov. La 24 decembrie a fost proclamată o republică ucraineană sovietică, iar zona industrială a Ucrainei a căzut rapid în mâinile Armatei Roșii.
Planurile Antantei
Între timp, problema ucraineană a început să preocupe tot mai mult factorii de decizie ai Antantei, puși în situația de a găsi soluții pentru cazul, din ce în ce mai probabil spre sfârșitul anului 1917, în care Rusia ieșea din război, existând pericolul de a atrage după sine și România, aflată în imposibilitatea strategică de a menține singură Frontul de Est.
Rămasă singura forță armată organizată și disciplinată din zonă, Armata Română putea (sau cel puțin asta sperau înaltele oficialități franceze) să constituie „coloana vertebrală” a unei coaliții anti-bolșevice, la care să adere Ucraina, cazacii de pe Don și diverse grupări de „voluntari” conduse de generali țariști, menită să continue războiul în sudul Rusiei. Această „coaliție” era mai degrabă o dorință decât o certitudine, îndeosebi după ce Rada Centrală nu a ezitat să-și manifeste pretențiile asupra Basarabiei, ceea ce punea sub semnul întrebării orice formă de cooperare româno-ucraineană.
Principalii actori ai dramei prin care a trecut România în anii 1916-1917 au lăsat, în memoriile lor, mărturii despre speranța cu care existența unei Ucraine independente era privită, atât de la București, cât și de la Paris sau Londra. Detalii oferă în primul rând generalul Henri Berthelot, care în memoriile sale face aproape zilnic numeroase referiri la chestiunea ucraineană. Astfel, el notează la 17 noiembrie 1917 (datele din jurnalul lui Berthelot sunt pe stil nou):
„Rada ucraineană de la Kiev pare să capete autoritate și să se detașeze atât de bolșevici, cât și de guvernul Kerenski”.
A doua zi, 18 noiembrie, scria:
„Am primit o telegramă de la generalul Tabouis pe tema frontului din sud-vest și a mișcării ucrainene care câștigă în importanță și care ar fi interesant de urmărit îndeaproape”.
După o discuție cu ofițeri din Misiunea Militară Franceză aflată la Kiev, aprecia că „după ce au văzut că se întâmplă la Kiev, nu prea au încredere în guvernul ucrainean”. La 21 noiembrie nota: „Rada din Kiev ar vrea să ia conducerea pe frontul român”; 23 noiembrie:
„De la Paris ni se recomandă să nu tratăm cu ucrainenii. Și totuși [...]”; 29 noiembrie: „Șcerbacev [...] are o încredere limitată în Rada ucraineană”.
Regina Maria: Acum ucrainenii sunt elementul ordinii în Rusia. Se împotrivesc autorității bolșevice
Și Regina Maria, în memoriile sale, își mărturisea simpatia pentru cauza ucraineană, notând la 6/18 ianuarie 1918:
„La prânz am avut invitați patru ucraineni. Acum, ucrainenii sunt elementul ordinii în Rusia. Se împotrivesc autorității bolșevice, s-au declarat republică independentă, care vrea să trăiască în bună înțelegere cu vecinii săi și în special cu România, fiindcă recunoaște cât de bine s-a comportat țara noastră, în ciuda situației sale dezastruoase. Erau tineri plini de idealuri înflăcărate și speranțe glorioase. Conducătorul delegației se numea Gallip. Avea o înfățișare întru totul românească și vorbea toate limbile. Mărturisesc că mi-a plăcut foarte mult și am simpatizat profund cu nădejdile înalte pe care le văd în fața lor după secole de oprimare – și apoi, trebuie să fie un sentiment măreț să ții piept furtunii și să te declari reprezentantul ordinii în mijlocul unui asemenea haos. Deși tinerii aceștia reprezentau spiritul modern al democrației, eu, regina, m-am simțit adânc mișcată de dorința lor de a ajunge la o stare ideală de fericire după atâta suferință.
Recunosc și ei însă că trebuie făcute toate dintr-odată și că nu au nicio clipă de pierdut. Ca și Trupe ucrainene loiale Radei Centrale, 1919 în cazul nostru, marea lor primejdie și nenorocire sunt trupele care se întorc în hoarde, distrugând totul în cale. Necazul pentru noi e că ei consideră absolut imposibil să poarte un război și în același timp să-și pună țara în ordine – așa că programul lor e PACEA. Ucraina e o țară cam cât Franța, cu 40.000.000 de locuitori. Consideră Odessa a lor. Susțin drepturile naționalităților și își respectă dreptul reciproc de a-și clădi propria viață, vor să fie un ajutor, nu o piedică pentru vecini. Idealul lor e amplu și frumos – sper să le dea Domnul puterea de a-l îndeplini”.
La 2 decembrie, Berthelot pare hotărât să-și asume răspunderea pentru sprijinul formal al Franței pentru cauza ucraineană, din cu totul alte motive decât Regina Maria:
„O altă telegramă, de la Kiev, mă anunță că Ucraina solicită sprijinul Franței. Răspund «acceptat» și telegrafiez guvernului francez că iau această decizie pe răspunderea mea. Dacă acțiunea nu reușește, guvernul va putea oricând să mă dezavueze”.
La 6 decembrie își nuanțează poziția, intuind capcana sprijinirii necondiționate a Ucrainei:
„Am primit, de asemenea, documente interesante de la Dentz despre Ucraina și despre mișcarea ucraineană actuală. Încercarea de a o sprijini reprezintă o șansă, dar sfătuindu-i să rămână autonomi și nu să-și proclame independența. Nu trebuie ca Aliații să poată fi acuzați mai târziu că au pus umărul la dezmembrarea Rusiei”.
Războiul civil care se extindea cu repeziciune pe teritoriul fostului Imperiu Țarist a precipitat și situația efemerului stat ucrainean. La 25 ianuarie 1918, Rada Centrală a emis ultimul său decret, prin care proclama independența politică a Ucrainei, în care se preciza:
„Dorim să trăim în pace alături de vecinii noștri: Rusia, Polonia, România, Austria, Turcia și alții, dar nimeni nu are dreptul de a interveni în viața Republicii Ucraina”.
La 9 februarie, reprezentanții Radei au abandonat Kievul și s-au retras spre vest. În aceeași seară, reprezentanții ei au semnat un Tratat de pace cu Puterile Centrale. În schimbul alimentării cu produse cerealiere, Centralii au oferit suport militar. În martie, Rada se reinstalase în Kiev, dar relațiile cordiale cu Puterile Centrale nu au ținut prea mult. În aprilie, deranjați de orientarea socialistă a Radei, germanii au orchestrat dizolvarea acesteia, în locul ei fiind instalat guvernul condus de Pavel Skoropadski, unul de orientare conservatoare, care a decis să apeleze la memoria „istorică” a ucrainenilor.
Așa se explică, într-un fel, pretențiile ucrainene asupra Basarabiei, de neînțeles pentru generalul Averescu, pe atunci prim-ministru, care în răspunsul la interpelarea ministrului Afacerilor Străine referitoare la tratativele desfășurate cu Rumcerod-ul (organism revoluționar bolșevic din sudul Ucrainei) la Odessa aprecia că „Republica Ucraineană, pentru motive necunoscute mie, a ridicat unele obiecțiuni la demersurile Republicei Moldovenești de a se recunoaște ca independentă”.
FOTO: ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI, SHUTTERSTOCK, WIKIPEDIA.ORG
Fragmentul face parte din articolul cu același nume, publicat în numărul 242 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com.
