„Eu țin minte cum s-a dat Basarabia!”

La sfârşitul lunii iunie 1940, România era nevoită să se supună ultimatumului URSS-ului – și ceda Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța: o suprafață de 50.762 km², cu aproximativ 4 milioane de locuitori, majoritatea etnici români, pentru care aceste evenimente au însemnat începutul calvarului ocupației sovietice.

Prezentul text aduce în prim-plan „voci din mulțime”, amintirile martorilor acelor timpuri, marcate de atmosfera, de profunzimea traumei produse de retragerea administrației din provinciile românești. Frânturile de istorii de mai jos fac parte din interviuri ample, realizate în cadrul proiectului de cercetare a memoriei victimelor regimului totalitar-comunist în RSS Moldovenească (1940-1941, 1944-1953)¹. Să le citim, să le ascultăm.

„S-a luat...”

Maria Romanenco (Ciobanu), originară din satul Puhăceni, raionul Anenii Noi, are amintiri detaliate, zgomotoase, amintirile unui copil de 10-11 ani, din acea vară a anului 1940: „Eu ţin minte. La noi e trecătoare [peste fluviul Nistru]. Încă prin ’39 auzeam hodorogind încolo-ia pe Nistru, unul trecea încolo și altul încoace. Dar nu se dădea voie să te apropii, dacă la noi erau grănicerii! Numai o bucată de Nistru aveai dreptul să te duci să te scalzi, dacă ai trecut de jumătate – te-au împuşcat! Era frontieră şi tot pichetul de soldaţi era în sat la noi. Poate era şi în altă parte, dar la noi toţi soldaţii erau într-un pichet – Delacău şi Şerpeni. [...]

În timpul cela au pus poduri de cauciuc [pontoane – n.a.] peste Nistru şi au prins a trece şi maşini, şi soldaţi. Pe lângă noi treceau toţi, că aşa era făcut drumul, şi românii treceau, şi sovieticii. Eram copil mic şi dacă venea cineva la părinţi şi vorbeau despre război, eu stăteam şi ascultam. Un neam de-al nostru avea aparat de radio şi părinţii mei mergeau la ei şi ascultau. Părinţii au fost iubitori de cărţi şi de religie, ascultau radioul, erau informaţi. Tata a auzit la radio că «o să ia ruşii Basarabia» şi spunea şi la alţii «că nu degeaba în partea cealaltă erau făcute fortificaţii, până-n Nistru...». S-a făcut adunare în sat, s-au întâlnit toţi sătenii, cum acum se întâlnesc hăbăucii la Chişinău, şi se contrau. Unul zicea: «Noi Basarabia fără război n-o dăm!» Da’ altul: «O s-o dăm!». Când colo, povesteşte tătucuţa, de-acum la radio au anunţat că «S-a luat...[Basarabia]». Vine tata acasă şi-i spune mamei: «Iaca, Liuba, zici că radioul spune minciuni. De când ne spune că Basarabia au s-o ia fără război!». Tatăl meu a făcut parte din Partidul Ţărănesc şi a fost sergent în Armata Română. Au prins a trece de peste Nistru soldaţii, cântau «на берег Катюша/na bereg Katiuşa» [fragment din cântecul sovietic «Катюша/Katiuşa» de Matvei Blanter și Isaak Dunaievski, 1939 – n.a.] și ne azvârleau copeici. A văzut tata toate astea, vine acasă și-i spune mamei: «Liubă, nu-s ruşii cei care au fost...»”.

„Aiștia-s lupi în piele de oaie!”

Amintirile lăsate de Liubov Pojoga (Cladco), născută în 1930, originară din satul Costuleni, raionul Ungheni și deportată repetat – în 1941 și 1949 – în Siberia, readuc cuvintele nășelului Vichentie adresate tatălui fetei, în ajunul venirii sovieticilor: „«Știi, Antoane, trebuie să fugim în România!» Da’ tata: «Cum să-mi lepăd casa? Eu de-abia mi-am făcut vie hultuită, de-abia mi-am cumpărat semănători, nu pot!» Nășelul Vichentie îi zice: «Antoane, aiștia nu-s de-aceia ruși care au fost. Aiștia-s lupi în piele de oaie! Hai, și-i trece Prutul!»”.

Liubov Pojoga a continuat povestea: „Părintele [Vichentie] s-a refugiat la București... Tata spunea la frații lui mai târziu vorbele astea, de-atâta țin și eu minte cuvintele astea. Tata credea că o să muncească, ca înainte, la pământ și o să ﬁe gospodărie cum a fost. Să ﬁ trecut atunci Prutul, treceam în România și nu era atâta suferință!” (...)

„Au făcut-o!!!”

Iulia Scutaru Cristea, originară din satul Albota de Sus, județul Cahul, refugiată în 1940 la Vaslui împreună cu părinții, îşi amintea într-un interviu acordat cercetătoarei Astrid Cambose: „[În 1940] așteptam nerăbdătoare să plecăm pe litoralul nostru basarabean: Budachi, Bugaz, Tuzla. La un moment dat a venit un frate al tatei să petreacă vreo câteva zile la noi, și tot discutau, aveau fețe îngrijorate, așa... Era ofițer de carieră, cu grad mare, maior era. Noi tot ne pregăteam, că lunile iulie-august le făceam acolo, pe litoral. Cu ocazia asta eram foarte mândri și țineam să nu se mai spună despre Nistru că este râu – este fluviu! El se vărsa în mare, prin Liman. Aveam nu numai râuri – Siretul, mare, Prutul, mare, [ci] și Nistrul, fluviu. Pe 26 iunie ʼ40 eram în sufragerie, când s-a transmis la radio ultimatumul. Și următoarea figură a fost un stop-cadru. Toți aveau niște figuri schimbate. Nu-mi dădeam seama [de ce]. Totul încremenise. A fost o fracțiune de secundă scena încremenită. Și unchiul meu, fratele tatei, a bătut cu pumnul în masă: «Au făcut-o!!!» Asta am auzit.

Refugiul nostru a început cu acest stop-cadru, care, pe urmă, după niște ani, s-a contopit cu celălalt stop-cadru: am văzut în jurnalele de Actualități ziua de 26, când lumea la București a îngenuncheat pe trotuar; nu s-a dat nicio dispoziție, asta a fost reacția poporului român. Cât de îndurerat a fost de această veste cumplită! Și tot nemișcare: un trotuar plin de capete aplecate, unii făceau cruce, unii se sprijineau pur și simplu de ciment... Au fost două momente de nemișcare, de irealitate. Mă uitam și la familia mea, rămăseseră cum i-a surprins momentul; pe urmă, izbitura, de-au zăngănit tacâmurile.

Atunci, pe loc [s-au hotărât să plece]. Nici nu se punea problema să nu plecăm! Cine n-a plecat, au fost bunicii mei. Bunelul meu, turcul, a spus: «Cum plecăm?? Îi lăsăm să vină aicea și... pe cine găsesc?» Din cauza bunicului, care a fost așa de urmărit și persecutat, de a și murit la 29 aprilie ʼ41, a rămas și bunica, că nu putea să-l lase, și a rămas fratele mamei, care era necăsătorit; și atâta au alergat, atâta s-au ascuns. [...]

Un sentiment foarte clar pe care l-am avut: din căruță, am întors capul spre casă și am știut precis că n-am s-o mai văd. «Din casa asta a plecat sufletul», am spus eu. Și-așa a fost. O casă pe care multă vreme după aceea tot o vedeam ca-n albumele acelea cu Vezuviul care a omorât Pompeiul și Herculaneum, cu case încremenite – era pentru mine deja o casă încremenită; și nicăieri de atunci, până la vârsta asta și până la casa asta, care are destul confort, destule comodități, nu m-am simțit acasă ca acolo. Eu nu m-am mai simțit acasă. Am lăsat casa de parcă ne-am fi dus până la un vecin, acolo: încărcată. Ce s-a putut lua?? Cu cinci persoane, ce poți să iei într-o căruță?”

Acest text este un fragment din articolul „Istorie trăită, istorie povestită”, publicat în numărul 221 al revistei Historia (revista:221), disponibil în format digital pe platforma paydemic.com