Retragerea armatei române din Basarabia

La 26 iunie 1940, ministrul de externe sovietic, Viaceslav Molotov, l-a convocat pe ministrul României la Moscova, Gheorghe Davidescu, căruia i-a prezentat o notă ultimativă prin care cerea cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, ameninţând, în cazul unui refuz, cu recursul la forţă.

Nota ultimativă sovietică a stârnit panică la Bucureşti. De la declanşarea războiului, în septembrie 1939, regele Carol al II-lea nu pierduse niciun prilej pentru a sublinia, cu o suficienţă demnă de o cauză mai bună, că „nicio brazdă de pământ nu va fi cedată”, cuvinte pe care le repetase inclusiv în ianuarie, în timpul vizitei la Chişinău. În faţa ameninţării, a devenit cât se poate de limpede că România nu dispune nici de mijloace militare de apărare, nici de aliaţi. Abandonarea Basarabiei fără a se trage niciun foc de armă a reprezentat începutul sfârşitului pentru România Întregită şi rămâne un moment decisiv, cu un impact major în mentalul colectiv românesc.

Decisivele Consilii de Coroană

Când s-a primit, în noaptea de 26/27 iunie, prima notă ultimativă sovietică, au fost contactaţi imediat reprezentanţii Germaniei, dar răspunsul a venit sec:„Fiţi de acord”. Nici nu e de mirare, de vreme ce lucrurile fuseseră, în mare, stabilite prin protocolul adiţional secret al Pactului Ribbentrop-Mototov. Încă din 23 iunie, Molotov îl informase pe von Schulenburg, ambasadorul german la Moscova, că Uniunea Sovietică va cere Basarabia şi Bucovina, neacceptând nicio amânare şi fiind decisă să folosească forţa armată. Celelalte puteri consultate – Italia, Iugoslavia, Grecia şi Turcia – au dat, în fond, acelaşi răspuns. În afara Italiei, celelalte au încălcat evident acordurile bilaterale în vigoare la acea dată. Ba mai mult, aşa cum informa ataşatul militar român la Belgrad, colonelul Gheorghe Popescu, Marele Stat Major iugoslav concentrase trupe la graniţa cu România, cu scopul ca, în eventualitatea prăbuşirii statului român, să ocupe Banatul[1]. Era efectul direct al realităţii consemnate de Constantin Argetoianu în jurnal, la 1 ianuarie 1936:„Între cele patru graniţe ale ţării, şi până sus, totul e numai corupţie. Singurul lucru organizat în România Mare e jaful şi şperţul”.

Dacă am fi luptat și vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că...

Basarabia, pământ românesc – de la alipirea ţaristă la ultimatumul sovietic

Cedarea Basarabiei s-a petrecut din cauza unei dezinformari a membrilor Consiliului de Coroană?

În ziua de 27 iunie au avut loc două Consilii de Coroană. Trebuie precizat că acest Consiliu avea, cel puţin teoretic, un rol consultativ. În primul, ţinut după ora 12.00, au participat (conform Jurnaluluiregelui) 27 de miniştri şi consilieri regali, dintre care unsprezece s-au pronunţat împotriva acceptării notei ultimative sovietice (Nicolae Iorga, Gheorghe Gh. Mironescu, dr. Constantin Angelescu, Victor Iamandi, Victor Antonescu, Ştefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Traian Pop, Nicolae Hortolomei, Petre Andrei şi Ernest Urdăreanu). Zece au fost pentru cedare, cinci pentru discuţii şi unul rezervat.

Cel de-al doilea Consiliu a avut loc în seara aceleiaşi zile, după ora 21.00, în prezenţa a 28 de persoane (se alăturase şedinţei şi Alexandru Vaida-Voevod). Noua notă ultimativă a fost respinsă de şase dintre participanţi (Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Ştefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Traian Pop şi Ernest Urdăreanu). Prezenţi la şedinţă, generalii Florea Ţenescu (şeful Marelui Stat Major al Armatei) şi Ioan Ilcuş au prezentat date „uluitoare”, după cum consemnează un alt martor ocular, Petre Andrei, în condiţiile în care multe dintre guvernele interbelice fuseseră conduse de către cei prezenţi! Nu aveam aliați, nu aveam fortificații, nu aveam dotare, nu aveam muniție suficientă. La aviație, de exemplu, raportul era de 0 la 5. La unități de infanterie, România dispunea de 40 de divizii, comparativ cu cele 141 pe care le aveau Uniunea Sovietivă, Ungaria și Bulgaria laolaltă, considerându-se că un conflict deschis cu vecinul de la răsărit va atrage și intervenția țărilor cu care România avea litigii teritoriale.

Aşa s-a spulberat visul României Mari, trăit doar 22 de ani. „Am pierdut România Mare”, spunea regretatul academician Florin Constantiniu, „pentru că nu am fost vrednici de ea”.

Ne apărăm? Nu, ne retragem!

Plecând de la premisa rezistenţei, încă din septembrie-octombrie 1939, factorii de decizie militari au elaborat o concepţie strategică de apărare a Basarabiei, cu cedarea nordului acestei provincii. Alţii, printre care şi generalul Florea Ţenescu, şeful Marelui Stat Major, considerau că întregul grup de armate din Est trebuia retras în dreapta Prutului, urmând ca în Basarabia să rămână doar elemente de acoperire. O asemenea soluţie era viabilă din punct de vedere militar, pentru că ar fi limitat pierderile şi ar fi oferit timp forţelor din apărare să se concentreze asupra direcţiilor de atac, dar avea certe dezavantaje de ordin politic, creând impresia de abandon al Basarabiei, ceea ce autorităţile de la Bucureşti doreau cu orice preţ să evite.

După primirea primei note ultimative sovietice, din noaptea de 26/27 iunie 1940, s-a ordonat intrarea în dispozitivul de apărare în conformitate cu proiectele aprobate. Comandantul Armatei a 4-a, generalul Nicolae Ciupercă, sublinia la sfârşitul raportului către Marele Stat Major că „nu s-a primit nicio indicaţie, oricât de vagă, asupra unei eventuale retrageri”. Nimic nu părea să indice faptul că armata se va retrage fără luptă.

În atare situaţie, Ordinul nr. 6006 emis de Marele Stat Major la ora 6 în dimineaţa zilei de 28 iunie, adresat Grupului de Armate din Est (Armata a 3-a, Armata a 4-a, Corpul 3 Armată, Corpul 10 Armată şi Corpul de Cavalerie), a venit ca o lovitură de trăznet. În acest document se preciza:

Câteva ore mai târziu, la 11.00, Marele Stat Major emitea Ordinul nr. 5688/C, în care făcea precizări suplimentare cu privire la organizarea retragerii:

Nu-i greu de înţeles impactul pe care l-au produs aceste documente asupra moralului militarilor. După luni de zile de declaraţii sforăitoare ale autorităţilor, după elaborarea unor planuri de apărare, se decidea (în ultima clipă!) evacuarea, fără să existe un plan de acţiune în acest caz. În consecinţă, toate aceste ordine s-au dovedit în contrast aproape total cu realitatea din teritoriu, retragerea îmbrăcând haina unei fugi dezordonate.

Retragere, evacuare sau fugă dezordonată?

Pe teren trupele române s-au confruntat cu o situaţie dramatică, două elemente contribuind la haosul ce a urmat:lipsa totală de pregătire a operaţiei de evacuare şi comportamentul trupelor sovietice. Acestea au traversat frontiera în noaptea de 27/28 iunie 1940, în cinci puncte, fără să aştepte răspunsul autorităţilor române, iar în cursul zilei următoare au fost ocupate oraşele Cernăuţi, Hotin, Bălţi, Chişinău, Cetatea Albă. Folosind cu predilecţie unităţi cu mare mobilitate (motorizate şi cavalerie), au înaintat rapid spre Prut şi au depăşit coloanele române aflate în retragere. În ziua de 29 iunie, unităţi de desant aerian au fost lansate la Ismail şi Bolgrad;în plus, unităţi de diversiune au fost fost infiltrate în spatele unităţilor române.

Având în vedere această realitate, trupele sovietice au atins Prutul şi Dunărea în ziua de 30 iunie, cu mult înainte de termenul convenit. Dincolo de atingerea rapidă a acestor obiective, sovieticii au adoptat o atitudine provocatoare la adresa trupelor române. De regulă, după ce erau depăşite, detaşamentele române erau oprite, sub pretextul înapoierii rechiziţiilor făcute în teritoriile cedate. Armele trebuiau depuse pe o parte a drumului, în timp ce personalul era poziţionat de cealaltă parte, separat trupa de ofiţeri. Uneori grupe de localnici, sub protecţia trupelor sovietice, jefuiau bunurile unităţii. Apoi marşul se relua, fără armament şi materiale. Nu de puţine ori întâlneau alt „punct de control” şi procedura se relua. Ofiţerii îndeosebi au fost insultaţi, epoleţii rupţi, bunurile personale confiscate, inclusiv piese din uniformă.

În rândul unităţilor sovietice se aflau numeroşi propagandişti, care exercitau permanente agresiuni psihologice împotriva trupelor române. Aceştia îndemnau soldaţii să dezerteze şi eventual să se revolte împotriva ofiţerilor. Cei vizaţi au fost îndeosebi militarii originari din Basarabia, în cazul acestora folosindu-se ameninţări cu represalii în cazul în care nu-şi părăseau unităţile. Nu de puţine ori, aceşti agitatori au fost ajutaţi de localnici, fie că vorbim de acţiuni spontane, fie de măsuri pregătite din timp:înlăturarea din localităţi a însemnelor româneşti şi înlocuirea cu cele sovietice, transmiterea de informaţii către unităţile române, dezarmarea sau chiar molestarea unor militari, răspândirea de manifeste şi materiale cu conţinut comunist, organizarea de manifestaţii de simpatie pentru trupele invadatoare, eliberarea deţinuţilor din închisori şi alte acţiuni specifice.

Implicarea minorităţii evreieşti din Basarabia în manifestări ostile trupelor române se regăseşte în numeroase documente şi declaraţii ale martorilor oculari. Nu trebuie să absolutizăm;au existat numeroşi evrei care s-au retras odată cu trupele române, dar sublinierea de către presă a acestei ostilităţi a creat o vie emoţie în cadrul opiniei publice româneşti şi, din păcate, chiar mai mult decât atât, militari români fiind implicaţi, în sudul Bucovinei şi în Moldova, în agresiuni cu caracter antisemit, soldate cu victime. Cea mai amplă analiză a aparţinut Biroului din Secţia 2 Informaţii a Marelui Stat Major[4]. Ca orice document, spiritul critic este esenţial, dar trebuie ţinut cont că acest raport a fost întocmit într-un mod profesionist din punct de vedere informativ. Acest document arăta, de exemplu, componenţa conducerii comitetelor revoluţionare din principalele oraşe ale Basarabiei:

–

Numeroase dezertări

În mod evident, locuitorii evrei căzuţi victime violenţelor antisemite de după încheierea operaţiunii nu erau cu nimic vinovaţi. Cazurile cele mai grave s-au înregistrat la Dorohoi şi Galaţi, existând mărturii care atestă inclusiv aruncarea acestora din trenuri aflate în mers. Trebuie însă făcută precizarea că aceste violenţe nu au fost rezultatul unor decizii ale autorităţilor militare sau civile, fie locale sau centrale, fiind expresia unor gesturi individuale sau colective, şi au avut drept autori, pe lângă soldaţi şi ofiţeri, pe unii cetăţeni din zonele aferente[5].

Lipsa unui plan de evacuare a obligat comandanţii de la diverse paliere de conducere la iniţierea unor măsuri în mare măsură ineficiente, având în vedere timpul extrem de scurt aflat la dispoziţie. Comandantul Armatei a 4-a, generalul Nicolae Ciupercă, a trimis pe direcţiile principale de evacuare o serie de ofiţeri superiori, iniţiativă care a limitat dezordinea şi panica şi a redus proporţia pierderilor.

Un fenomen extrem de grav l-au constituit dezertările. Mulţi ostaşi, români şi minoritari, originari din Basarabia, şi-au părăsit unităţile la vestea evacuării, plecând uneori inclusiv cu armamentul din dotare. Cinci divizii au rămas cu mai puţin de jumătate din efective în urma acestui grav fenomen. La data de 4 iulie 1940, cele două armate române (3 şi 4) şi aeronautica consemnau numeroase pierderi (morţi, răniţi şi dispăruţi):233 ofiţeri, 226 subofiţeri şi 48.629 trupă[6]. Doi ofiţeri români s-au sinucis:căpitanul Epure Ion din Regimentul 3 Călăraşi şi Arnold Ahsenhorl, din Regimentul 10 Vânători, „din cauza vexaţiunilor la care au fost supuşi de către trupele sovietice”.Felul în care s-au comportat soldaţii originari din Basarabia a pricinuit „o mare decepţie”, aşa cum consemnează o dare de seamă a Diviziei 2 cavalerie, acelaşi document consemnând că „la prima somaţie sovietică şi în strigăte de Ura! au părăsit rândurile unităţilor, plecând adeseori cu materialele din dotare”.Documentul trăgea concluzia că soldaţii români bucovineni şi basarabeni „nu s-au dovedit la înălţimea unui sentiment patriotic mai ridicat. Este posibil să fi suportat şi efectele unei propagande inamice”[7].

Cooperarea româno-sovietică pe perioada evacuării şi cea imediat ulterioară s-a realizat în cadrul unei comisii mixte ce a funcţionat la Odessa, fiind solicitată de guvernul sovietic prin cea de-a doua notă ultimativă. Partea română a fost de acord cu propunerea, iar generalul Florea Ţenescu l-a numit ca preşedinte al delegaţiei pe generalul Aurel Aldea, secondat de colonelul magistrat Hagi Stoica. Delegaţia română a plecat la bordul vasului Transilvania, din Constanţa către Odessa, în seara zilei de 28 iunie. Şedinţele comisiei s-au ţinut tot la bordul navei.

Cauzele dezastrului

Într-un document datat 7 iulie 1940, locotenent-colonelul Titus Şerb, Comisar Regulator de Circulaţie la podul Albiţa în perioada 29 iunie-3 iulie 1940, face o analiză detaliată a evacuării, realizând o imagine sugestivă a evenimentului şi încercând să sugereze anumite măsuri care, în opinia sa, urmau să remedieze o parte dintre neajunsurile constatate cu ocazia retragerii[8]. El preciza că „în general am remarcat o stare de demoralizare, de oboseală şi nepăsare în rândul ofiţerilor. Ţinuta ofiţerilor, cât şi a trupei (rupţi, desculţi, murdari) dădea impresia unei armate înfrânte şi în curs de retragere, urmărită de inamic. Ofiţerii erau mai preocupaţi de siguranţa bagajelor personale decât de cea a materialului. Pretutindeni vedeai căruţe cu bagajele ofiţerilor, care devansau coloanele şi încurcau astfel circulaţia. Căruţele coloanelor erau încărcate cu tot felul de material fără valoare”.Şi concluziona, spunând:„Corpul ofiţeresc nu a fost la înălţime nici din punct de vedere moral, nici din acela al pregătirii de război”.

La 25 iulie 1940, Marele Stat Major raporta Ministerului de Război concluziile trase în urma evacuării Basarabiei şi nordului Bucovinei, în care erau detalialte „lipsurile de ordin moral şi disciplinar ale armatei noastre”[9].

În acest document erau identificate motivele pentru care armata se comportase „ruşinos”. Lipsa legăturii sufleteşti între ofiţeri şi trupă era considerat motivul pentru care soldaţii asistaseră, fără să reacţioneze, la „degradarea şi batjocorirea ofiţerilor”. Aceştia din urmă erau acuzaţi de lipsa spiritului militar, pentru că „s-au lăsat insultaţi, dezarmaţi sau chiar degradaţi de bande civile, fără să schiţeze măcar un gest de reacţiune. S-au lăsat batjocoriţi în modul cel mai josnic, fără să găsească mijloacele de a-şi apăra onoarea de ofiţeri români”.Ordinul de a nu provoca incidente cu trupele sovietice, considerat de mulţi ofiţeri drept o justificare, era considerat nesemnificativ, de vreme ce „nimeni nu putea da ordin ca onoarea să nu fie apărată”.Într-un stil specific multor documente ale epocii se preciza că „un ofiţer nu trebuie să se lase jignit nici măcar cu privirea. Reacţia trebuie să fie cu atât mai puternică, cu cât ofensa se materializează prin vorbe sau lovire. Armata română nu se poate lăsa pângărită şi batjocorită de minoritari”.

În continuare, raportul identifica şi lipsa de conştiinţă la îndeplinirea datoriei, „la unii ofiţeri activi şi mai ales la ofiţerii de rezervă”, lipsa de iniţiativă, curaj şi energie, „care au lipsit la unii comandanţi, tocmai când aceste virtuţi s-ar fi putut afirma din plin”, inclusiv la cei mai experimentaţi, precizându-se că „este surprinzător faptul că printre ofiţerii care s-au dovedit fără iniţiativă, curaj şi energie, au fost unii din acei care au făcut războiul din 1916-1919 şi care recunoşteau motivele ce pot provoca panica şi măsurile ce trebuie luate spre a o înlătura”.

Lipsa de ţinută militară şi de atitudine ostăşească a contribuit la imaginea deplorabilă a armatei române. Militarii – inclusiv ofiţerii – erau netunşi, nebărbieriţi, cu hainele murdare sau rupte „şi într-o atitudine de completă delăsare, aspect al oamenilor plictişiţi şi demoralizaţi”.„Printre elementele de descurajare –se preciza în continuare– au fost şi continuă să fie chiar unii ofiţeri. Aceste elemente complet inconştiente nu pregetă să aducă încă fel de fel de învinuiri la adresa şefilor sau a conducătorilor politici, în auzul chelnerilor la popote şi chiar al soldaţilor de sub comandă. Majoritatea fac strategie şi politică externă, fără nicio documentare şi fără niciun element de judecată;fiecare se simte obligat să-şi spună părerea în toate chestiunile şi să dea chiar soluţii personale în toate direcţiile. Procedând astfel, ei contribuie la crearea şi la întreţinerea unei stări de neîncredere în conducerea superioară, de teamă pentru viitorul neamului sau de înverşunare faţă de diferitele personalităţi politice ale ţării”.

Panica nejustificată, în care se lăsaseră antrenate multe unităţi, era considerată o altă cauză a degringoladei. Ea se răspândise inclusiv la părţile sedentare ale unităţilor, adică tocmai la nivelul la care panica trebuia reprimată, iar ordinea menţinută. Această atitudine a avut repercusiuni defavorabile asupra populaţiei civile, mărind şi neîncrederea în puterea armatei. Printre alte cauze ale acestei stări de spirit, documentul menţiona „trimiterea la partea sedentară a unor regimente a unor ofiţeri activi dintre cei mai slabi, lipsiţi de energie şi de iniţiativă, care nu au putut stăpâni niciun moment trupa şi pe ofiţerii de rezervă din subordine. Ofiţerii de rezervă de la partea sedentară sunt dintre aceia care au fugit întotdeauna de muncă şi de riscul vieţii şi nu sunt deloc pregătiţi a face faţă situaţiilor grele”.

Abandonul Basarabiei influenţează şi astăzi mentalul colectiv

Aprecierile forurilor superioare de conducere a Armatei, deşi juste, se dovedeau totuşi ipocrite, în condiţiile în care ordinul de retragere precipitată fusese dat de autorităţi prin Marele Stat Major;totodată, e interesant de reţinut că se preconiza o nouă escaladare a conflictului, într-un răstimp destul de scurt, având în vedere precizarea privind constituirea unei poliţii care să supravegheze eventualele dezertări pe timp de război.

Evacuarea fără luptă a Basarabiei şi a nordului Bucovinei, desfăşurată în condiţii foarte grele, a reprezentat un episod tragic pentru România şi pentru Armată. Lipsa de reacţie militară la agresiunea sovietică a creat resentimente puternice faţă de Carol al II-lea şi faţă de oamenii din anturajul său, direct responsabili pentru starea armatei. Celebra replică a lui Nicolae Iorga – „am văzut armata la 10 mai şi poate să se bată”– ascunde în ea tragismul unei întregi epoci. Imaginea abandonului unei provincii istorice a României influenţează inclusiv azi mentalul colectiv. Într-un stil patetic, specific multor documente ale perioadei şi poate sugestiv pentru felul nostru de a fi, un raport al Marelui Stat Major arăta că „pierderea Basarabiei şi Bucovinei, precum şi toate samavolniciile la care sunt supuşi fraţii rămaşi peste frontieră, trebuie să constituie pentru fiecare român liber, tot atâtea imbolduri pentru o muncă nepregetată în vederea reconstrucţiei fruntariilor ţării. Imaginea Românei Mari, purtată în sufletul nostru, trebuie să rămână idealul scump al tuturor năzuinţelor româneşti”[10].

Numărul 221 al revistei Historia este dedicat împlinirii a 80 de ani de la cedarea Basarabiei, din 27 iunie 1940. În acest dosar mai puteți citi:

• Telegrama lui Davidescu asupra note ultimative din iunie 1940. Molotov: „Toate termenele au expirat. Istoria va judeca”
• Sfârșit de liceu, sfârșit de România Mare. Din mărturiile elevilor Clasei Palatine care au susținut examenul de bacalaureat în aceeași zi (și în același loc – Sala Tronului) cu cedarea Basarabiei: Mihai I, Ion Zamfirescu, Mircea Ionnițiu
• Carol al II-lea: „E o zi a ruşinei naţionale. Restul nopţii, cu Duduia, am plâns amarnic”
• Nicolae Iorga, principalul oponent al cedării Basarabiei: „Se impune resistența ca o datorie de onoare”
• PRIMIM ULTIMATUMUL Constantin Argetoianu: „Să protestăm contra abuzului de forţă, dar să primim condiţiile Sovietelor”
• INTERVIU. Radio Chiaburu, coleg cu Regele Mihai: „Mă duc seara la preot și ascultăm la radio că s-a cedat Basarabia”
• MEMORII. Istorie trăită, istorie povestită „Eu ţin minte cum s-a dat Basarabia!”
• Raptul teritorial din 28 iunie 1940 Propaganda sovietică şi adevărul istoric
• Documente din arhiva diplomatică MAE, fotografii istorice