Cedarea Basarabiei - o rană deschisă

La 26 iunie 1940, ministrul României la Moscova, Gheorghe Davidescu, este primit de ministrul de Externe sovietic, Viaceslav Molotov, care îi remite nota ultimativă prin care U.R.S.S. cerea Basarabia şi nordul Bucovinei. La nota sovietică era anexată şi o hartă la scara 1: 800.000, pe care Molotov fixase, cu un creion roşu neascuţit, traseul noii frontiere. Grosimea vârfului creionului acoperea, în teren, ţinutul Herţa.

Molotov a stabilit un termen de 24 de ore pentru răspunsul guvernului român. Pentru a pune şi mai multă presiune pe factorii de decizie de la Bucureşti, sovieticii au întrerupt constant comunicarea lui Davidescu către ministerul de Externe. În consecinţă, textul complet al comunicatului a parvenit abia la 6 dimineaţa, pe 27 iunie. 

Vestea a căzut ca un trăsnet. Carol al II-lea notează în jurnal: „Această ştire m-a trăsnit ca o lovitură de măciucă şi m-a revoltat în cel mai înalt grad. Este un lucru aşa de oribil, încât nicio minte românească nu poate să-l conceapă”. 

Este convocat Consiliul de Coroană pentru ora 12. De reţinut că acesta avea doar un rol consultativ. Sunt convocaţi consilierii regali, majoritatea oameni politici cu notorietate, care deţinuseră frâiele statului român în ultimele două decenii.

Primul ia cuvântul Nicolae Iorga, care solicită rezistenţa până la ultimul om. Majoritatea însă se raliază opiniei lui Constantin Argetoianu, care se pronunţase pentru primirea ultimatumului.

După-amiaza sunt primiţi la Palatul Regal reprezentanţii Germaniei şi Italiei. După două decenii de ostilitate, în care România tratase Germania cu o uluitoare lipsă de înţelegere asupra derulării evenimentelor, Berlinul nu avea niciun motiv să sprijine România, în condiţiile în care îşi dăduse oricum acceptul pentru cedare. Germania avea nevoie de petrolul românesc şi de timp pentru a pregăti ea lovitura împotriva sovietelor. Italia, cum era de aşteptat, sprijină punctul de vedere german. România e singură în faţa inamicului secular, Rusia. 

La cererea de negocieri a României Molotov răspunde cu un nou ultimatum. Are loc un nou Consiliu de Coroană, la orele 21 în seara zilei de 27 iunie. Iorga perorează împotriva stării armatei (să ne amintim că el însuşi fusese şef de guvern?), dar se menţine pe poziţia rezistenţei. Dar votul e copleşitor pentru acceptarea condiţiilor sovietice: 19 pentru, 6 împotrivă şi unul expectativ. 

Carol al II-lea, după ce şubrezise scena politică şi dinamitase democraţia, prin intrigi şi sciziuni de partide, după ce introdusese terorismul de stat în practica politică a vremii, îşi asumase prin actul de la 10 februarie 1938 întreaga autoritate şi responsabilitate pentru viitorul ţării. Cu toate astea, scrie plin de ipocrizie în jurnal: „Consiliul are loc şi am ieşit din el amărât şi dezgustat [...] Numele celor care au votat pentru rezistenţă merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti”. Curios cum nu s-a gândit să ordone rezistenţa, de vreme ce votul Consiliului era consultativ. 

Ca într-o piesă de Caragiale, specifică acestei ţări „triste, pline de umor”, acelaşi monarh scrie în notiţele personale: „O zi a ruşinii naţionale. Restul nopţii, cu Duduia, am plâns amarnic.” Aşa s-a cedat Basarabia. Începutul sfârşitului pentru România Mare. Croită prin sânge şi suferinţă pe câmpul de luptă, pierdută de o clasă politică nevolnică... 

Consecinţele dramatice ale retragerii Armatei din Basarabia şi nordul Bucovinei 

 La 28 iunie 1940, orele 6 dimineaţa, Marele Stat Major român a emis Ordinul nr. 6006, adresat Grupului de Armate Est. Punctul 1 preciza, sec: „Guvernul a hotărât evacuarea Basarabiei şi ducerea rezistenţei pe Prut”. Dar nu exista niciun plan de evacuare, de vreme ce autorităţile nu luaseră niciodată în considerare o asemenea variantă! 

Nu-i greu de înţeles impactul pe care l-a produs acest ordin. După luni de zile de declaraţii războinice, după elaborarea unor planuri de apărare, se decidea (în ultima clipă!) evacuarea, fără să existe nici măcar o schiţă în acest sens. În consecinţă, toate măsurile ordonate de Marele Stat Major s-au dovedit în contrast aproape total cu realitatea din teritoriu, retragerea îmbrăcând haina unei fugi dezordonate. 

Pe teren trupele române s-au confruntat cu o situaţie dramatică, două elemente contribuind la haosul ce a urmat: lipsa totală de pregătire a operaţiei de evacuare şi comportamentul trupelor sovietice. Acestea au traversat frontiera în noaptea de 27/28 iunie, fără să aştepte răspunsul autorităţilor române, iar în cursul zilei următoare au fost ocupate oraşele Cernăuţi, Hotin, Bălţi, Chişinău, Cetatea Albă. Folosind cu predilecţie unităţi cu mare mobilitate (motorizate şi cavalerie), unităţi de desant aerian şi de diversiune infiltrate în spatele unităţilor române, trupele sovietice au atins Prutul şi Dunărea în ziua de 30 iunie, cu mult înainte de termenul convenit. 

Atitudinea Armatei Roşii a fost provocatoare la adresa trupelor române. De regulă, după ce erau depăşite, detaşamentele române erau oprite, sub pretextul rechiziţiilor făcute în teritoriile cedate. Armele erau depuse de o parte a drumului, în timp ce personalul era poziţionat de cealaltă parte, separat trupa de ofiţeri. Uneori grupe de localnici, sub protecţia trupelor sovietice, jefuiau bunurile unităţii. Apoi marşul se relua, fără armament şi materiale. Nu de puţine ori întâlneau alt punct de control şi procedura se relua. Ofiţerii îndeosebi au fost insultaţi, epoleţii rupţi, bunurile confiscate. Documentele vorbesc de doi ofiţeri care s-au sinucis, neputând suporta umilinţa. 

În rândul unităţilor sovietice se aflau numeroşi propagandişti, care exercitau permanente agresiuni psihologice asupra militarilor români. Aceştia îndemnau soldaţii să dezerteze şi eventual să se revolte împotriva ofiţerilor, fiind vizaţi îndeosebi militarii originari din Basarabia, în cazul acestora folosindu-se ameninţări cu represalii în cazul în care nu-şi părăseau unităţile. Efectul s-a văzut în evaluarea pierderilor, care sunt enorme pentru o armată care nu a tras un foc de armă: la 4 iulie, se consemnau (morţi, răniţi şi dispăruţi): 233 ofiţeri, 226 subofiţeri şi 48 629 trupă! 

Nu de puţine ori, aceşti agitatori au fost ajutaţi de localnici, fie că vorbim de acţiuni spontane, fie de măsuri pregătite din timp: înlăturarea din localităţi a însemnelor româneşti şi înlocuirea cu cele sovietice, dezarmarea sau chiar molestarea unor militari, răspândirea de manifeste şi materiale cu conţinut comunist. 

Într-un raport datat 7 iulie 1940, locotenent-colonelul Titus Şerb, comisar regulator de circulaţie la podul Albiţa, a lăsat posterităţii o imagine sugestivă a fugii: „În general am remarcat o stare de demoralizare, de oboseală şi nepăsare în rândul ofiţerilor. Ţinuta ofiţerilor, cât şi a trupei (rupţi, desculţi, murdari) dădea impresia unei armate înfrânte şi în curs de retragere, urmărită de inamic. Ofiţerii erau mai preocupaţi de siguranţa bagajelor personale decât de cea a materialului. Pretutindeni vedeai căruţe cu bagajele ofiţerilor, care devansau coloanele şi încurcau astfel circulaţia”. Şi concluziona, spunând: „Corpul ofiţeresc nu a fost la înălţime nici din punct de vedere moral, nici din acela al pregătirii de război”. 

Implicarea minorităţii evreieşti din Basarabia în manifestări ostile trupelor române se regăseşte în numeroase documente şi declaraţii ale martorilor oculari. Nu trebuie să absolutizăm: au existat numeroşi evrei care s-au retras cu trupele române. Pe de altă parte, implicarea evreilor în organizarea comitetelor revoluţionare şi în acţiuni spontane este o certitudine, iar sublinierea de către presa vremii a acestei ostilităţi au creat o vie emoţie în cadrul opiniei publice româneşti şi, din păcate, chiar mai mult decât atât, militari români fiind implicaţi, în sudul Bucovinei şi în Moldova, în agresiuni cu caracter antisemit, soldate cu victime. Cele mai grave cazuri s-au înregistrat la Dorohoi şi Galaţi, existând mărturii care atestă inclusiv aruncarea acestora din trenuri aflate în mers. Consecinţele acestei stări de spirit vor fi dramtice în anii războiului. 

Impactul cedării Basarabiei în societatea românească contemporană 

Faptul că ne doare cedarea teritoriilor româneşti din Est şi astăzi se vede în modul în care o negăm. Nu noi suntem de vină, Uniunea Sovietică ne-a „răpit” teritoriile! Fuga dezordonată din Basarabia e văzută ca un destin implacabil, rezultatul unei conjuncturi internaţionale la care, nu-i aşa, nu ne putem opune. 

Alţii adoptă o tactică mai puţin absurdă, fiind conştienţi că nu putem nega realitatea. Sugerează că a fost o tactică menită să menţină un stat. Nu contează că o cedare a dus la alta şi am pierdut o treime din teritoriu, pentru care luptaseră şi muriseră generaţii. Important era să avem un „stat”, cât de restrâns teritorial ar fi fost. 

Dar „statul” ce reprezintă, până la urmă? O conducere centrală, o sumă de instituţii? Când „statul” încetează să reprezinte o naţiune, cum îl putem defini? Polonia a intrat în război pentru că a refuzat Germaniei o doleanţă destul de legitimă, legarea unui oraş german enclavizat de propia ţară. A luptat împotriva Germaniei şi Uniunii Sovietice pentru că polonezii au înţeles că un stat, o naţiune supravieţuieşte în minte şi suflet. O generaţie s-a jertfit cu bună ştiinţă, fiind conştientă că lupta şi sacrificiul ei va constitui temelie pentru un stat şi mai puternic. Polonezii au înţeles că o naţiune se formează dintr-o înlănţuire de generaţii, iar „statul” nu se menţine prin cedări şi lamentări, ci prin luptă şi jertfă. 

România va avea viitorul asigurat ca stat şi ca naţiune când aceste noţiuni se vor regăsi în cât mai multe inimi. Nu prin jocurile politice sau geopolitice. Statul român trăieşte în noi, nu în instituţii găunoase. 

Prin natura meseriei, nu judec nimic prin prezent. Având tendinţa de a analiza totul prin prisma unui timp istoric, care nu se suprapune doar peste contemporaneitate, nu ma interesează ce oferă prezentul în materie de geopolitică. E posibil ca într-o generaţie sau chiar mai puţin echilibru pe care îl vedem azi să-şi schimbe centrul de greutate.Îmi vin mereu în minte cuvintele lordului Palmerston: „Noi nu avem nici aliaţi eterni, nici duşmani externi. Numai interesele noastre sunt eterne”. 

Pentru mine (şi sunt convins că, din fericire, pentru mulţi alţi români) Basarabia a fost, este şi va fi pământ românesc. Şi pentru el trebuie să luptăm, fiecare în felul lui. Trebuie să ne asumăm trecutul, aşa cum este. Să încetăm cu lamentările, cu scuza că noi nu putem face nimic şi că destinul nostru se decide, şi atunci şi acum, prin alte capitale. 

Şi astăzi, 28 iunie, zi de tragică aducere-aminte, spun din toată inima: BASARABIA - PĂMÂNT ROMÂNESC!