⬆

Erich von Manstein și planul care a îngenuncheat Franța în 1940

Cel care a conceput, luând în calcul strategiile lui Guderian, planul de atac în Vest, denumit „Planul Galben” (Fall Gelb), a fost generalul (viitor feldmareșal) Erich von Manstein, născut Fritz Erich Georg Eduard von Lewinski, al zecelea fiu al unui aristocrat prusac și general de artilerie, familia având, ca întreaga aristocrație prusacă, o lungă istorie în serviciul militar.

După moartea părinților a fost adoptat de o mătușă, căsătorită cu generalul Georg von Manstein. Veteran al Primului Război Mondial, unde a luptat atât pe Frontul de Vest, cât și în Est, Manstein a fost implicat în reorganizarea armatei germane în perioada interbelică. În septembrie 1939, Manstein ocupa poziția de șef de stat-major al Grupului de armate sud, aflat sub comanda mareșalului von Rundstedt. Inițial, planul de ofensivă al Germaniei urma, în linii generale, celebrul plan Schlieffen, pus în aplicare în 1914. Hitler s-a arătat destul de reticent. Manstein a considerat planul de atac mult prea previzibil: oferea forță flancului drept, ca și în 1914, eliminând factorul-surpriză şi lăsând flancul stâng expus contraatacurilor. Chiar dacă Belgia ar fi fost cucerită, terenul nu se preta unor viitoare ofensive împotriva Franței cu ajutorul tancurilor, rezultatul urmând să fie unul asemănător cu cel din Primul Război Mondial.

Trupe germane forțează trecerea unui râu (Franţa, mai 1940)

În consecință, în octombrie 1939, Manstein a conceput un alt plan, pe care l-a propus conducerii armatei prin intermediul superiorului său, Rundstedt, comandant al Grupului de armate A. După consultări cu generalul Guderian, Manstein a conceput un plan care prevedea un atac-surpriză al unităților blindate prin masivul Ardeni, pe care teoreticienii aliați îl considerau imposibil de străbătut cu mase mari de tancuri, crearea unor capete de pod pe râul Meuse, de unde tancurile să avanseze spre Canalul Mânecii, pentru a tăia în două trupele aliate. Planul a primit denumirea de Sichelschnitt (lovitura de seceră). Manstein a prevăzut și un atac din flanc al Liniei Maginot, în faza a doua a atacului, cu posibilitatea de a dezvolta ulterior ofensiva în adâncime.

Un plan ce a răsturnat complet concepția din Primul Război Mondial

Inițial, planul a fost respins de Înaltul Comandament German. Mai mult, în ianuarie 1940, Manstein a fost înlocuit din funcție și trimis la Sttetin la comanda unui corp de armată. Dar cu ajutorul unor prieteni influenți, la 17 februarie, Manstein a fost primit de Hitler, iar Führer-ul a fost încântat de planul acestuia. Ironia a făcut ca generalul care a făcut posibilă strălucita victorie prin conceperea unui plan genial să aibă un rol absolut minor în campanie, servind în cadrul Armatei 4 comandată de von Kluge.

Planul lui Manstein era strălucitor din mai multe perspective: includea folosirea unor concepții revoluționare legate de utilizarea tancurilor, răsturna complet concepția din Primul Război Mondial, deplasând centrul de greutate al atacului pe aripa stângă (în termeni pugilistici, o fentă cu mâna dreaptă urmată de lovitura decisivă cu stânga). Și Înaltul Comandament francez a contribuit la reușita deplină a planului. Efectul zdrobitor al planului din Ardeni se datora, în mare parte, structurii planului aliat, care se potrivea perfect, în avantajul germanilor, firește, cu planul lui Manstein. Catastrofal pentru francezi nu a fost, așa cum se presupune în general, atitudinea defensivă sau complexul Liniei Maginot. Forțând intrarea în Belgia pe aripa stângă, au făcut jocul inamicului și, cum se spune, și-au pus singuri capul în laț – așa cum se întâmplase și cu planul din 1914. Doar că în 1940 pericolul era mult mai mare: adversarul era mai mobil, executa manevrele motorizat și nu în ritmul infanteriei. Iar consecințele negative ale acestei acțiuni au fost mult mai importante, având în vedere că asaltul pe aripa stângă, realizat de trei armate franceze și de englezi, cuprindea, din totalul forțelor aliate, partea cea mai mobilă, înzestrată cu cel mai modern echipament.