Elena Ceaușescu la Târgoviște: «Nicule, în România se împușcă oameni?»

La Târgoviște, locul unde urma să fie judecat cuplul Ceaușescu, plutea incertitudinea în legătură cu atribuțiile generalului Stănculescu. Fostul comandant al U.M. 01417 Târgoviște, Andrei Kemenici, povestește în cartea Ceaușescu la Târgoviște, a lui Viorel Domenico, modul în care au reacționat cei doi condamnați la moarte.

Telefonul generalului Militaru

În timpul procesului, m-a chemat la telefon, de trei ori, generalul Militaru (cu care Stănculescu vorbise, din primul moment al intrării în comandament, anterior începerii activităților pregătitoare procesului), de fiecare dacă cu exact același mesaj: „Nu e gata? N-au terminat? Spune-le, domnʼle, să se grăbească. Să încheie o dată cu toate!” De fiecare dată prin același curier, colonelul Ștefan, în înștiințăm pe generalul Stănculescu, dar o singură dată mi s-a transmis: „Nu se poate mai repede!”. Răspunsul acesta, evaziv, dublat de ordinul primit de a urmări programul T.V., la care se adăuga telefonul lui Suciu, mă făcea să cred că, în fond tot ceea ce se întâmpla nu era întâmplător, că undeva se mai caută încă o soluție...

– Concret, la ce vă mai așteptați?

– Orice variantă, orice ipoteză era posibilă. Pentru mine, cel puțin. În acele momente, nu mai eram atât de sigur că echipa generalului Stănculescu exprimă voința Frontului Salvării Naționale.

Tot ronțăind la gânduri, știind tevatura dinainte cu „Vin elicopterele – nu vin elicopterele”, punând în balanță și cele trei ore de întârziere a sosirii lor, ca și insistențele lui Militaru de a termina mai repede – m-am trezit întrebându-mă dacă Stănculescu este cel trimis de conducerea supremă a țării sau el s-a strecurat, s-a insinuat în locul altuia, cu o altă echipă și cu alt scop. Mă întrebam dacă nu cumva e o acțiune personală a lui Stănculescu!

Incertitudini

„Poate că acolo, sus, s-a stabilit doar proces, îmi spuneam, pentru a fi arestat cu acte în regulă și nu pentru a fi omorât.” Știam că arestarea și procesul mareșalului Antonescu a durat doi ani, cu rușii aflați în țară, iar acum... Nu va trebui să răspund? În fața cui? Pentru ce? Oricum, n-aveam ce face, trebuia să merg pe mâna lui Stănculescu. Cu el ținusem legătura, dar la venirea în unitate, nu-i cerusem, nu am avut și nu aveam puterea să-i cer să-mi arate o împuternicire scrisă... Dar dacă între timp, de la ora 8, când fusesem anunțat că au plecat spre Târgoviște, până la ora 13.30 când au sosit, se schimbase, la centru, în București, opțiunea? Eu de unde să știu lucrul ăsta? De ce îmi spusese Stănculescu să fiu atent la radio și la televiziune și să-l anunț de urgență dacă se transmite ceva important? La ce s-o fi referit? Îmi puneam asemenea întrebări pentru că prea se rezolva totul din topor, prea loveau cei dinapoia ușii fără să ofere inculpaților cea mai firavă posibilitate de apărare.

– Sigur, toate aceste frământări ale dumneavoastră sunt firești la nivel individual, la nivelul omului ajuns între fălcile Istoriei. Dar din toate astea nu va rămâne nimic. Istoria se consemna sec și, în fond, obiectiv, că Nicolae Ceaușescu a fost executat la Târgoviște, în ziua de 25 decembrie 1989.

– Știu că Istoria este nedreaptă. Ea nu reține dramele oamenilor, ci datele unei revoluții, datele evidenței.

– Dar există și o istorie a personalităților, nu numai a societăților. Iar în istoria personalităților, anedoctica este mult mai prezentă.

– Oare ceea ce s-a întâmplat la Târgoviște, între 22-25 decembrie 1989, aparține anecdoticii?

– Știu eu? Poate că depinde și de dumneavoastră. De memoria și sinceritatea dumneavoastră.

Plângea doar...

– Păi, dacă e să depindă de sinceritatea mea, vă spun că cel mai greu moment pe care l-am trăit în această perioadă l-a constituit clipa în care i-am văzut pe parașutiști cum se zbat și se chinuie să-i lege în sfori pe Nicolae și pe Elena Ceaușescu. Elena cerea îndurare, se împotrivea chiar. Nicolae Ceaușescu nu s-a opus. A acceptat inclusiv această umilință. Însă plângea. Îi șiroiau lacrimile pe obraz. Și suspina. În acel moment, când l-am văzut suferind sincer și profund, m-am retras, m-am ascuns de ochii și privirile lui. Mi-era rușine, o imensă rușine. Puteam fi detașat, nu eu eram cel vinovat de postura în care ajunsese, dar lucrul acesta se întâmpla în unitatea unde eu însumi eram comandant. Evitam privirile oamenilor, nu aveam puterea să mă uit în ochii lor.

Deci, Nicolae Ceaușescu nu s-a opus tratamentului ce i se pregătise nici un moment, nici măcar pe drumul spre zidul de execuție. Plângea doar... Și lacrimile alea, ale lui, mă sfâșiau, mă dureau cumplit. Nu , nu mai era Ceaușescu! Era un om, iar când a fost ciuruit de gloanțe, m-au podidit lacrimile. Dacă el a plâns până la zid, în momentul când a căzut, strigând „Trăiască Republica Socialistă România, liberă și independentă”, mi-au dat mie lacrimile. M-am trezit cu obrazul ud!... Poate și de sudoare... Oricum, nu știu dacă eroii comuniști mureau strigând lozinci, cum încerca să susțină literatura din epocă, dar Nicolae Ceaușescu a murit exact ca în cărțile alea, ca în filme... Și această moarte, în mine cel puțin, a lăsat urme...

Viclenia Elenei

– Pentru că vorbeam de Istorie, care a fost ultimul dialog între Elena și Nicolae Ceaușescu?

– La ieșirea din comandament, Nicolae Ceaușescu era în față, flancat de doi parașutiști, iar în spate, la circa un metru, tot astfel era condusă spre zid Elena Ceaușescu. Când a dat cu ochii de Stănculescu, aflat deja afară, lângă scări, a întrebat într-un fel ambiguu, viclean: „Nicule, în România se împușcă oameni?” Eu eram lângă general și întrebarea fusese pusă atât de provocator încât mă așteptam să răspundă acesta, dar a intervenit Nicolae Ceaușescu, care, săgetându-l cu privirea pe Stănculescu, a răspuns: „Încă o trădare națională!”

– Ce v-a impresionat atunci, acolo, domnule general?

– Uimitor pentru mine a fost intonarea de către Nicolae Ceaușescu, înaintea ajungerii la zid, a „Internaționalei” – un cântec interzis de el însuși, care oficial nu se mai auzise în România ultimilor 10 ani, un cântec al tinereții lui, opus naționalismului care l-a dus în fața plutonului de execuție. Este aici ceva din Freud, din psihanaliză, ceva legat de în și subconștient... Era poate disperarea celui ce s-a văzut trădat de propriul lui popor și o revenire la socialismul primar, internaționalist, bazat pe lozinca „Proletari din toate țările, uniți-vă!” Acest ultim gest al său este cu atât mai de neînțeles, cu cât cu numai o lună în urmă, la Congresul al XIV-lea, recitase versuri din „Deșteaptă-te, române”, cântec devenit în timpul Revoluției imnul nostru național...

Sursă: Viorel Domenico, Ceaușescu la Târgoviște. 22-25 decembrie 1989, Editura Cetatea de Scaun, Suceava.