Dotarea Armatei Române în Primul Război Mondial

Anul 1916 a adus intrarea în conflict a României pentru realizarea visului național și pentru eliberarea fraților de sânge de sub jugul maghiar. Cum Puterile Centrale primiseră lovituri grele din partea Antantei, misiunea trupelor române părea una absolut ușoară pe un front destul de neglijat de către autoritățile de la Viena și Budapesta. Era normal din moment ce presiunea din alte sectoare impunea deplasarea celor mai bune unități pentru a se face față situației dificile.

Soarta armelor s-a întors rapid împotriva românilor după sosirea diviziilor germane, Berlinul vrând cu orice preț să se răzbune pe aliatul trădător. Ofițerii români n-au înțeles nimic din arta militară a inamicului și s-au comportat exact precum trupele austro – ruse din timpul confruntării de la Austerlitz din 2 decembrie 1805.

Înfrângerile de pe câmpul de luptă au fost greu de digerat de cei ce erau la putere și căderea din Olimpul plăcerilor nu era de dorit. S-a trecut la identificarea vinovaților și o soluție ideală pentru conducătorii de la București a fost teza insuficienței armamentului pentru marile unități mobilizate pe front pentru a face față situației din august 1916. Istoricii au repetat teza până când a devenit adevăr istoric ce poate fi utilizat peste tot în lucrările de popularizare și, eventual, în manualele școlare. Oare să fie adevărată?

Arma de bază a infanteriei era pușca cu repetiție de calibrul 6,5 mm și au fost disponibile la mobilizare 433.978 de unități. Dacă se adaugă cele uzate moral în urma progreselor tehnice, se ajunge la un total de 645.608 guri de foc portative cu țeavă lungă, absolut suficiente în raport cu ce forțe avea dușmanul în primele zile de operațiuni ofensive în Transilvania. Aliații au promis ajutor și astfel s-a ajuns ca totalul la acest capitol să fie de 1.079.586 de arme cu țeavă lungă.

Efectivele mobilizabile ale României erau calculate la 1.200.000 de persoane, ceea ce înseamnă că statul a reușit să acopere necesarul de tehnică ușoară. Este evident că ofițerii, personalul administrativ, medicii, juriștii militari, personalul angajat în arsenale sau manutanțe și cel din aviație nu aveau nevoie de puști cu bătaie lungă. Se adăugau cei din artilerie, transporturi și marină. Mulți recruți puteau să fie instruiți inițial pentru sporirea forței fizice sau pentru acțiuni în diferite formații și acestea nu implicau utilizarea tehnicii. Au fost aduse pistoale și revolvere pentru tirul apropiat și totalul armelor individuale ajungea astfel la 1.239.311 de exemplare.

Armamentul portativ are un adevărat ciclu pe câmpul de luptă precum apa în natură. Militarii sunt instruiți să strângă armele celor căzuți și acestea sunt trimise repede în spatele frontului pentru efectivele de completare sau pentru reparare. Există unități speciale care efectuează ridicarea armamentului și a muniției de la soldații amici și inamici căzuți la datorie. Numai într-o încleștare de la Vama Buzăului au fost strânse 500 de puști și 60.000 de cartușe de la forțele austro-ungare înfrânte.

Arme de infanterie cu țeavă lungă au fost din belșug, dar au fost probleme numai în ceea ce privește modul de utilizare și de aici au pornit ideile privind tehnica perimată și insuficientă. Militarii nu aveau prea mult antrenament în ceea ce privește tirul la distanță și precizia lăsa de dorit, așa cum au mărturisit și prizonierii imperiali.

Mulți soldați preferau lupta la baionetă, mai bărbătească. Era absolut normal din moment ce nu vedeau efectele micilor bucăți metalice la sute de metri. Ofițerii au rămas cu creierul pe timpul lui Napoleon Bonaparte și comandau atac la baionetă în rânduri dese, artileria inamică făcând astfel prăpădul absolut. Au fost distruse cele mai bune regimente din cauza lipsei de gândire și nu puștile au fost puține sau de proastă calitate. Ofițerii români au fost cei mai buni aliați ai inamicilor, cei ce uneori admirau acest spirit de sacrificiu al unei trupe slab instruite.

Nici puținătatea mitralierelor n-a fost de vină. S-a scris mult că au fost numai 449 de arme automate la începerea ostilităților, absolut insuficient pentru dotarea și acoperirea tuturor batalioanelor de infanterie, dar au sosit în timp alte 8.526 de mitraliere grele și ușoare. Tot modul de utilizare a lăsat de dorit, formarea de specialiști în domeniu nefiind o treabă ușoară din moment ce primele arme au sosit fără instrucțiuni de utilizare sau acestea nu erau ușor de înțeles în limba franceză. Trecerea la un alt calibru însemna că personalul trebuia să se acomodeze cu noile performanțe balistice.

Tunul, principala forță de distrugere pe câmpurile de luptă

Tunul a fost principala forță de distrugere pe câmpurile de luptă ale primei conflagrații mondiale și România nu avea o industrie grea, dar a reușit să trimită drept artilerie de câmp 1.444 de guri de foc de toate calibrele. Inventarele cuprindeau mult mai multe piese. Erau disponibile 2.533, multe însă fiind bune doar pentru metalul din structură și nici munițiile nu dădeau randament în timpul tragerilor. Erau păstrate unele (48) încă de pe timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza și ordinul de casare tot n-a fost dat până în august 1916. Erau utilizabile 2.203, industria urmând să producă afetul necesar unor guri de foc ce fuseseră montate în diferite forturi. Acțiunea de transformare era greoaie deoarece piesele erau grele și noile construcții urmau să reziste unor șocuri puternice în timpul tragerilor. Au fost adăugate alte 416 din partea Antantei, ajutorul sosit înainte de 15 august 1916 constând în 130 guri de foc. Au fost astfel disponibile 2.489 de piese de diferite calibre și ar fi fost mai multe dacă nu se instala haosul în aliatul estic. Artileria a fost însă incorect utilizată în multe situații și astfel a rămas infanteria descoperită și a suferit pierderi grele sau a fost obligată să se retragă cuprinsă de panică.

Forțele terestre au avut armament mult, dar a fost necesară sosirea Misiunii militare franceze pentru ca muniția să fie consumată cu eficiență în urma unor antrenamente moderne. Mortalitatea a sporit printre adversarii atinși de mai multe proiectile încărcate cu explozibili puternici și lansate din arme mânuite cu îndemânare.

Omul conta pe câmpul de luptă, dar planificatorii români au pus accent pe masă și nu pe pregătire prin consumarea unei părți a stocului de muniții prețioase.

_{Foto sus: Tun din dotarea Armatei Române în timpul Primului Război Mondial (© Gogu Negulesco, Rumania's sacrifice, New York Century Co, 1918)}