Doina, cântecul românilor. „Cine-a scornit doina, arsă i-a fost inima”

Tristeţea, melancolia, focul lăuntric, dorul. Dorul, cuvânt specific românesc, a fost coborât pe portativ şi transformat în doină. „Dorul, îmi pare singura caracteristică originală a cântecelor româneşti”, spunea George Enescu. Lumea întreagă a recunoscut acest element ca fiind specific muzicii tradiţionale româneşti şi astfel, din octombrie 2009, doina face parte din Patrimoniul Imaterial al Umanităţii UNESCO.

Doina a reprezentat încă din cele mai vechi timpuri modalitatea românilor de a-şi cânta trăirile cele mai profunde. Se pare că termenul de doinăeste unul dintre dovezile  care ne atestă apartenenţa în familia popoarelor indo-europene, termenul arhaic de dainaavând astăzi semnificaţia de cântec, în rândul popoarelor lituanian şi letonian. Cuvântul se pierde de-a lungul timpului, însă îl reîntâlnim în secolul al XVIII-lea menţionat în lucrarea „Descriptio Moldavie” a lui Dimitrie Cantemir, considerând că este de origine dacică. Mai târziu, în secolul al XX-lea, paşoptistul Vasile Alecsandri defineşte specificul românesc al doinei:„Doina este cea mai vie expresie a sufletului românesc.Ea cuprinde simţirile sale de durere, de iubire şi de dor. Melodia doinei, pentru cine o înţelege, este chiar plângerea duioasă a patriei noastre dupa gloria sa trecută. Ea este cântecul cel mai frumos, cel mai jalnic, cel mai cu suflet ce-am auzit eu pe lume.” Nicolae Iorga spune că doina românească este asemănătoare termenului de torelli,  definit de lexicograful bizantin Hesychius un „strigăt de plângere cu fluierul al tracilor.”

În diferite zone ale ţării, doina este cunoscută şi sub alte denumiri. În partea răsăriteană a Banatului este denumită cântec de peste deal, iar în zona Bihorului i se mai spune cântec de codru.

Doina reprezintă un „cântec elegiatic tipic pentru lirica noastră populară”, conform Dicţionarului explicativ al limbii române. Expresie  a poporului român, prin doină românii şi-au spus dorurile. Dorul de ţară, în cazul celor plecaţi de pe meleagurile mioritice. Dorul de trecutul glorios, nostalgia faţă de evenimentele încununate cu lauri de către istorie. Însă, cel mai apăsător sentiment, dragostea, este cel mai des cântat în doine.

Adesea, plânsetul de jale al doinei este acompaniat de un instrument, ţambal, nai sau vioară, dar înainte, pe pajiştile verzi sau pe prispele caselor, oamenii îşi cântau durerea la frunză de pară sau solzi de peşte.

Una dintre cele mai controversate declaraţii în privinţa doinei a fost cea a marelui George Enescu. El spunea că „, muzica noastră populară nu are un caracter bine definit naţional.” Enescu spune despre doină că are trăsături orientale bine conturate, dar cu toate acestea, în final, şi el recunoaşte autenticitetea românească a  doinei:„Este tristeţea chiar în veselie. Sentimentul acesta este inspirat de văile şi dealurile noastre, de culoarea deosebită a cerului nostru, de gândurile care apasă şi fac în acelaşi timp să se nască în noi un dor ce nu se poate lămuri bine. Un străin care-mi este prieten, auzindu-mă odată executând o bucată a mea, mi-a spus:în această compoziţie este parcă ceva ce nu se poate îndeplini. Dorul, îmi pare singura caracteristică orginală a cântecelor româneşti.”