Distrugerea învățământului superior în Epoca de Aur

Poporul român este convins astăzi că tinerele generații nu mai învață ca-n trecut și că școala românească a decăzut pe măsură ce anii au trecut. Era înainte de 1989 disciplină și tinerii erau interesați de acumularea de cunoștințe pentru o bună dezvoltare profesională.

Statul comunist, personal tovarășul Nicolae Ceaușescu, acorda o mare atenție sistemului educațional și România socialistă se îndrepta spre cele mai înalte culmi de dezvoltare și progres. Aceste credințe sunt adânc înrădăcinate în creierul colectiv și se știe că masele renunță greu la ideile puține și eronate.

Datele statistice ale statului român vin să confirme că înainte de 1989 au fost luate multe decizii împotriva școlii și interesul artificial era determinat de lipsa altor căi de afirmare în viață. Orice persoană încearcă să fugă de munca brută și studiile superioare permiteau accesul la posturile plătite bine și cu perspective de îmbogățire. Era absolut normal să fie concurență uriașă pentru anumite specializări. Conducerea de partid a avut grijă să saboteze această cale de progres și au fost luate măsuri dure pentru diminuarea calității învățământului. Se motiva că totul se face pentru plata datoriei externe.

Numărul de școli a fost drastic limitat și s-a trecut de la 29.900 în anul 1980 la 27.461 în 1989. Se subînțelege că prin această reducere s-a ajuns să se învețe în mai multe schimburi și efectivele existente într-o clasă au fost sporite. O clasă de liceu avea în anul 1987 36 de tineri, ceea ce făcea dificilă evaluarea centrată pe fiecare persoană. Școlarii aflați în zonele izolate au ajuns din ce în ce mai departe de lumina cărții din moment ce drumurile asfaltate erau foarte puține în județe. Statul avea probleme cu săparea de canale necesare pentru revoluția mondială și nu conta soarta poporului mărunt.

Corpul profesoral a fost luat în vizor de conducerea de partid și de stat pentru decimare pentru că făcea parte din personalul definit drept neproductiv. Scăderea a fost de la 263.724 de persoane în anul 1980 la 233.706 în ultimul an de dictatură. A fost făcută o scădere cu 30.018 de angajați, ceea ce înseamnă mai mult decât o decimare. Este posibil să fi fost realizate economii, dar multă știință de carte a fost pierdută prin județele patriei în timp ce personalul existent era obligat să acopere toate lipsurile. Noțiunea de stres intelectual nu era cunoscută de regim. Se poate și mai mult, tovarăși!

Amputarea colectivelor profesorale nu s-a oprit la zonele definite drept periferice sau la personalul din învățământul primar, gimnazial și liceal. Salariile cadrelor didactice universitare erau cam mari și s-a luat decizia reducerii efectivelor. Dacă erau 14.592 de angajați în anul 1980, s-a ajuns în 1989 la numai 11.696. Dacă trecem la calcularea procentelor, dragi celor din presa contemporană, se constată că au rămas în organigramă doar în proporție de 80,15%. A scăzut și numărul de facultăți, de la 134 la 101.

Partidul unic era cel ce stabilea cotele de studenți în fiecare an în funcție de interesele statului totalitar. Nu trebuia să existe pregătire superioară pentru propria plăcere. Era evident că societatea contemporană trebuie să aibă în structură persoane fin instruite, dar centrul de putere de la București nu iubea mediul studențesc. Erau cam mulți tineri la un loc și, mai grav, începeau să gândească prea mult, ideile occidentale prinzând repede rădăcini în mințile înfierbântate.

Se mai putea face ceva economie prin reducerea numărului de admiși în universități și astfel s-a trecut de la 192.769 de studenți în 1980 la 164.507 în 1989. Se mai putea face câte ceva pentru reducerea timpului dedicat studiului, considerat drept pierdere de vreme de cei de la putere. A fost sporit numărul celor înmatriculați la învățământul seral de la 18.700 în 1980 la 59.342 în 1989. Este mai mult decât ușor de înțeles că un om care stă opt ore la serviciu nu prea mai are energie pentru studiu de înaltă calitate intelectuală. Omul simplu de astăzi nu poate să facă diferența dintre cele două forme de învățământ și se tot repetă că înainte era mai bine.

Scăderea numărului de studenți

Statul comunist a mai făcut o minune pentru ca învățământul superior să fie afectat grav: au fost aduși studenți străini în universitățile românești. S-ar putea spune că erau totuși o sursă de valută și nu era o politică rea. Greșit! Autoritățile de la București au redus numărul de locuri și o parte din cele rămase a fost dată străinilor. Numai în anul 1989 erau 6.669 de studenți de peste hotare la facultate. S-a ajuns astfel ca-n România să fie numai 71 de studenți la fiecare 10.000 de locuitori, scăderea fiind de la 87 în anul 1980. Este interesant de precizat că autoritățile postdecembriste au luat măsuri pentru îndreptarea situației și s-a ajuns în anul 1992 la 103 studenți, dar poporul repetă că tot înainte de 1989 se făcea mai multă carte. Necunoașterea trecutului duce la astfel de repetiții și este imposibil ca masele să accepte ideile intelectualilor de valoare. Democrația are multe părți neplăcute, dar s-a reușit trecerea de la sistemul de învățământ de tip totalitar la cel ce are în centrul atenției elevul și gândirea creatoare.

Puțini sunt cei ce vor să creadă că întregul sistem de învățământ a fost conceput numai și numai pentru îndoctrinare în spiritul unei ideologii absolut străină de neam și țară. Dezvoltarea educației tehnice s-a făcut pentru a avea oameni instruiți în cazul începerii războiului cu lumea capitalistă, marele vis al comunismului numit revoluția mondială. Este însă greu să citești o carte de strategie militară într-o lume din ce în ce mai grăbită.

A fost absolut normal ca România socialistă să rămână în coada clasamentelor internaționale în ceea ce privește pregătirea superioară și izolarea intelectuală a determinat o fugă masivă peste graniță a creierelor, proces care a continuat și după 1989 deoarece condițiile de trai au fost exact ca după un război devastator. Numai în 1990 au plecat unde au văzut cu ochii și în mod legal 96.929 de persoane. Nicolae Ceaușescu n-a făcut ceva bun pentru poporul român, ci a aplicat cu o energie demnă de o cauză mai bună indicațiile date cândva de Iosif Stalin și apoi pe cele ale urmașilor de la Kremlin. Patriotismul a fost doar o frază inventată pentru păcălirea maselor populare, cele ce erau condamnate la veșnică ascultare.

De ce rămâne poporul român blocat în adorarea lui Nicolae Ceaușescu? Explicația este una foarte simplă: masele sunt întotdeauna atrase de conducătorii puternici și hotărâți. Sunt în stare să se sacrifice pentru astfel de dictatori și nu contează cât de absurdă este ideea promovată de cel ce se declară iubitor de neam și de țară. Cele mai cunoscute exemple sunt cele oferite de Stalin, Mao și Hitler.

_{Nicolae Ceauşescu (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 6/1979)}