Dincolo de mormânt, un poliţist acuză. Cazul Nae Arnăutu

Când se va scrie o istorie a Poliţiei Române de după 23 august 1944, aceasta va trebui să reliefeze în primul rând umilinţele, torturile şi puşcăriile de care au avut parte foştii poliţişti din partea unui regim care se intitula de „democraţie populară”, dar care a fost instalat prin fraudă şi crimă. Printre cei care au ajuns în gulagul poliţiştilor s-a numărat şi brăileanul Nae Arnăutu.

Nae Arnăutu s-a născut în anul răscoalei de la 1907, la 20 mai, în oraşul Brăila, într-o familie de oameni simpli, cu şapte copii. Tatăl său, Spiru, îşi avea obârşia în satul de oieri Breţcu, din judeţul Covasna. Îşi luase lumea în cap din cauza prigoanei grofilor maghiari. Până la urmă, pe malul Dunării ajunsese muncitor la Fabrica de ciment, la vremea ei cea mai modernă din sud-estul Europei, fiind înfiinţată în anul 1887 de inginerul Ioan Cantacuzino. La naţionalizare, comuniştii au botezat-o „Stânca”, iar după 1989 noii capitalişti au falimentat-o. Mama lui Năică purta numele Preacuratei Fecioare, îşi avea originea în satul brăilean Cazasu şi ea a fost, de fapt, cea care a ţinut casa, aşa cum fac femeile noastre, eroine neştiute de nimeni[1].

La începuturi, poliţist în portul din Brăila

Nae învăţase binişor, urmase şi două clase de liceu şi, după ce-a făcut armata, în 1931, la grăniceri, a aflat că la Chestura Poliţiei Oraşului Brăila se organizează un concurs pentru două posturi de gardieni publici:unul la chestură, celălalt la Comisariatului de Poliţie al Portului Brăila. Nae Arnăutu s-a înfăţişat la Camera de muncă brăileană, unde se aflau înscrişi aproape 300 de candidaţi. Era sănătos tun, provenea dintr-o familie cu greutăţi, avea peste 1, 70 m înălţime, referinţe bune de la oştire, un scris frumos, aşa că a luat examenul. A preferat portul. Aici a lucrat între octombrie 1931 şi aprilie 1938. Trudă de poliţist, cu bune şi cu rele. Către muncă mergea civil, dar din 1938 a venit ordin să poarte uniformă. Locuiau în mahala, pe strada Dorobanţi. În vremea aceasta, soţia sa era dactilografă la prefectură, unde avea un salariu bunicel, de 6.000 lei, în vreme ce gardianul poliţiei avea doar 1.900. Pe 6 iunie 1934 i s-a născut fiul, Gheorghe. Nu avea timp, mai mult era pe la muncă, aşa că, la un moment dat, s-a lăsat de meserie. A demisionat nu fără strângere de inimă şi s-a angajat la Serviciul Hidraulic Brăila.

După ce, în 1938, regele Carol al II-lea, prin reforma administrativă, a înfiinţat ţinuturile, rezident regal al Galaţilor a ajuns profesorul şi istoricul Constantin C. Giurescu, tatăl academicianului şi deputatului USL de azi, Dinu Giurescu. În aceste condiţii, în 1939, soţia lui Nae a fost mutată cu serviciul la Galaţi. Cei doi, Nae şi Maria, n-o duceau însă bine deloc...

Şef al Detaşamentului gardienilor era pe-atunci Nicolae Surdu, un tulcean născut la 2 ianuarie 1899 în Măcin, care lucra în poliţie încă din 1923. Mijlociu de statură, mustăcios, cu faţa ascuţită şi ochi albaştri, pătrunzători, după 23 ianuarie 1949 Surdu avea să intre în Miliţie, sergent, dar în 1952 a căzut şi el victimă procesului de epurare;după „stadii” de reeducare la „Cerna Vodă” şi Galaţi, a fost eliberat în 1955. Acest Surdu i-a spus lui Nae Arnăutu, la sfârşitul anilor ’30, că se angajează gardieni în Poliţie cu vârste până la 32 de ani. La 1 iunie 1939, lui Nae i s-a dat derogare, iar pe 7 i-a venit decizia de numire la Inspectoratul Regional de Poliţie „Dunărea de Jos” Galaţi, Serviciul Poliţiei Administrative, în funcţia de gardian public clasa a III-a, matricola 133. Iar pe 10 iunie, Nae Arnăutu a reintrat în serviciu, depunând jurământul de credinţă faţă de rege. A lucrat probleme mărunte, pentru a-şi reintra în mână, iar din toamna anului 1939 i s-a dat în lucru „Problema legionară”.

După război, omul nou, miliţianul

După lovitura de stat din 23 august 1944 şi proclamarea republicii, în intervalul 1944-1948 a avut loc cea mai drastică epurare din istoria unei instituţii a statului român. Majoritatea poliţiştilor au demisionat ori au fost eliminaţi şi au sfârşit în puşcării. La doi ani de la înfiinţarea Miliţiei, mai existau din Poliţie doar 1% din ofiţeri, 18% din sergenţi, 11% din miliţieni şi 3% dintre civili[2]. Elita profesională poliţienească a fost distrusă. Sub oblăduirea consilierilor N.K.V.D.[3]din Ministerul Afacerilor Interne, după calapod sovietic, s-a creat o nouă instituţie – Miliţia – şi, evident, un „om nou”, capabil să se lupte cu burghezii şi chiaburii:miliţianul. Au fost angajaţi oameni cu „origine sănătoasă”:muncitori necalificaţi, ţărani, analfabeţi. Din cizmari au făcut locotenenţi de miliţie şi securitate, din lăcătuşi, colonei. Se avansau unii pe alţii. După doi ani de epurări, comuniştii şi-au dat seama însă că nu mai au cu cine să prindă hoţii;în consecinţă, au înlocuit profesionalismul cu inocularea fricii.

Nae Arnăutu nu făcuse politică înainte de război. În 1945 intrase totuşi în Partidul Social-Democrat, iar un an mai târziu, în Partidul Muncitoresc Român. Este menţinut în Miliţie, cu gradul de plutonier. Şeful Miliţiei Brăila era atunci un locotenent, Jora. După principiul rotaţiei cadrelor, Nae Arnăutu a fost mutat la Miliţia Bârlad, şef al Serviciului Delicte Economice. În 1949 a revenit la Brăila, şeful Subzistenţei Miliţiei, adică un fel de jupân al logisticii. În spatele său însă, noii stăpâni cercetau dosare, înfigeau ţepuşe sub unghii şi luau declaraţii despre foştii poliţişti.

Acuzat de„crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare” şi arestat

În postul Crăciunului, pe 14 decembrie 1951, foarte mulţi dintre poliţiştii care rămăseseră în Miliţie au fost chemaţi la Galaţi. Şedinţă lungă, cu capii partidului de faţă, critică şi autocritică. Unii au fost degradaţi. Lui Nae Arnăutu i s-a pus în vedere că a făcut parte din „poliţia burgheză”. I s-a luat calitatea de membru PMR şi a fost dat afară din Miliţie. A fost arestat a doua zi, pe 15 decembrie 1951, sub acuzaţia de „crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare”. A urmat calvarul. În lipsa lui, la ora 3 noaptea, o echipă de trei inşi din Miliţie a pătruns pentru percheziţie în casa din Brăila. Şeful lor era un prăvăliaş evreu, intrat recent în Miliţie, Oliver. Au răscolit casa. Lui Nae i s-a ridicat pistolul de serviciu, iar soţia a fost întrebată de cel de-al doilea pistol;nu avea aşa ceva. Nu s-a descoperit nimic compromiţător. Într-o „Fişă matricolă penală” din 1952, o mână stângace într-ale scrisului a mâzgălit „internat pentru 24 luni”. Motivaţia:„fost în poliţia burgheză”.

L-au adus acasă. Au venit apoi doi de la Securitate să-l cheme pentru a da o declaraţie. Ce să scrie? Nu anchetase pe nimeni. Nu bătuse niciun comunist, deşi ar fi meritat. Copilul lor, Gheorghe, era la liceu. Avea 17 ani. Şi-a luat rămas bun de la tatăl său, pe care l-a mai văzut după zece ani! Întâmplarea l-a marcat pentru tot restul vieţii. Fostul poliţist a fost dus la Brăila, anchetat de securişti zeloşi zile în şir. Nici soţia nu a putut să ia legătura cu el. Îl băgaseră la o secţie de „contrarevoluţionari”, la Galaţi. Anchetatorii, unii dintre ei semianalfabeţi, îl întrebau într-una:„Cine te cunoaşte din poliţie, bă?”

Ministerul Afacerilor Interne. Fişă penală

Nae S. Arnăutu, talia 1, 70 m, fruntea lată, faţa smeadă, ochii căprui, bărbia ovală, ortodox, originea socială muncitorească, serviciul militar satisfăcut, sergent, Regimentul 9 Grăniceri, contingent 1929, avere o casă şi 2 pogoane pământ, căsătorit cu Maria Constantinescu, un copil. Nu a mai fost condamnat[4].

Trimis la Canal

La 1 martie 1952, Nae Arnăutu a ajuns la Canal. Muncea în zona actualei centrale atomo-electrice. Totul se făcea manual. Cu târnăcopul, lopata, barosul, roaba. Aici se aflau trei brigăzi compuse numai din foşti poliţişti, jandarmi, grăniceri, ofiţeri de armată, din Serviciul Special de Informaţii. Trei ani de zile a stat la puşcărie fără mandat de arestare. Oficial, a fost deţinut din 1954, când l-au dus la Galaţi. Prin Hotărârea nr. 4692 a fost condamnat la 10 ani temniţă grea. Un fost coleg poliţist, Stelian Băncescu, arestat încă din 1948 de Siguranţa Buzău, după ce-a fost torturat şi purtat prin puşcăriile Ploieşti, Craiova, Târgşor, Galaţi şi Făgăraş, a mărturisit că Nae Arnăutua făcut parte din echipa care a urmărit organizaţia comunistă „Dunărea de Jos”, infiltrată de agenţi sovietici, înfiinţată în 1935, cu ramificaţii şi în alte localităţi. Mulţi dintre puternicii de atunci ai zilei, liderii comunişti Ana Pauker (Hannah Rabinsohn), Gheorghe Gheoghiu-Dej, Gheorghe Apostol, au arătat că au fost persecutaţi de poliţie, la Galaţi. Gheorghiu-Dej ar fi fost chiar informatorul unui poliţist şi tătucul Stalin l-ar fi eliminat dacă i-ar fi cunoscut adevăratul trecut. Organizaţia comunistă „Dunărea de Jos”, evident subversivă şi antiromânească, fusese desfiinţată la 1 mai 1939. Or, Nae Arnăutu revenise în poliţie la 1 iunie.

Ancheta a fost condusă de tânărul şi promiţătorul locotenent de securitate Ilie Avădani, născut în 1931 în Târgu Ocna, jud. Bacău, care a făcut carieră la „Anchete” până în 1986, când a ieşit la pensie, colonel. Superior îi era un alt anchetator de temut, Adalbert Isac.

Zece ani de torturi, despre care n-a povestit familiei nimic

Nae suferea de reumatism generalizat, iar asistenţa medicală a lipsit cu desăvârşire. I s-a dat aşa, de formă, un avocat din oficiu, Spiru Ciocan. Care, în loc să-l apere, susţinea că fostul gardian, clientul său, a săvârşit fapte ilegale împotriva clasei muncitoare. La recurs, în noiembrie 1954, avocatul Morgenstern l-a apărat cu mare curaj, dar degeaba. Soarta îi era pecetluită. Soţia şi fiul au fost chemaţi la proces în ziua în care se ţinea, dar cu o oră mai târziu. Se obişnuia pe atunci... A urmat calvarul prin închisorile Galaţi (închisoare capabilă să-ţi înfrângă orice rezistenţă), Făgăraş (unde-l găsim, potrivit Fişei matricole penale, la 15 ianuarie 1957), Jilava (27 ianuarie 1957), Târgu Ocna (4 februarie 1960), Gherla (4 mai 1960). La „Închisoarea poliţiştilor” de la Făgăraş a rămas 3 ani. Avea o celulă de 2m x 1, 5. Era singur, fără nimic, pe podea cu un grătar de fier pe sub care curgea apa. De la Făgăraş, din 3.000 de deţinuţi politici, mai rămăseseră doar o sută. I-au dus la Gherla, unde se aflau foşti poliţişti şi jandarmi. Nae Arnăutu se îmbolnăvise de TBC şi dizenterie. Reumatismul îl chinuia zi şi noapte. Despre torturile celor zece ani nu a povestit niciodată familiei. Nu avea voie.

Prin decizia 16294/1961, cu începere din 21 noiembrie i s-a fixat doi ani „D.O.”. Adică domiciliu obligatoriu. Documentul poartă semnătura unui alt politruc, ministrul adjunct de Interne, generalul maior la apelul bocancilor Vasile Negrea. Arnăutu a fost eliberat din puşcărie la împlinirea termenului, mai precis la 11 decembrie 1961. A locuit în satul Viişoara, lângă Ţăndărei. „Avea cultul muncii în sânge”, povesteşte fiul său. Aici a trudit la colectivă, la orezărie, în apă până la genunchi. Orice pas i-a fost monitorizat. Făcea parte din „Problema 435”. Adică foşti poliţişti, jandarmi, SSI-şti. Torţionarii i-au măsluit şi un dosar de informator. În fiecare lună dădea declaraţii la Miliţia Brăila. În 1963 a revenit la Brăila şi a lucrat la întreprinderea de construcţii, apoi la Prelucrarea lemnului. Când a ieşit la pensie, avea 700 lei, în vreme ce fiul său avea 2.000 salariu. A stat mai mult prin spitale, a fost la băi, la Olăneşti. Avea recidive la icter, iar picioarele abia-l mai ţineau.

Fiul, măcinat de o întrebare:ce a făcut tata, de l-au prigonit atâta?

Fostul poliţist a trăit până în apusul vieţii sale de om chinuit pe nedrept cu convingerea că regimul va cădea. S-a stins la 15 iunie 1981, fiind urmărit de „organele de securitate” până în ultimele zile. Nu a avut avere.

După 1989, fiul, Gheorghe Arnăutu, a avut o obsesie:să vadă cine a fost tatăl său. Acesta îi spusese mai mult şoptit că nu are voie să spună nici familiei ce i s-a întâmplat în detenţie. La 5 martie 1993, procesul din 1954 a fost rejudecat. O întrebare i-a măcinat zilele lui Gheorghe Arnăutu:ce a făcut tata de l-au prigonit atâta? Graţie CNSAS, acum a aflat. Pentru reabilitarea părintelui său, a ostenit pe la instanţe şi autorităţi. A strâns un metru de documente. Doreşte să scrie o carte, dar neputinţele bătrâneţilor nu-l lasă. A găsit că, prin Ordinul M.A.I. nr. 26500, se stabilise ca, începând din iulie 1948, absolut toţi foştii poliţiştii să fie anchetaţi. „Acest lucru nu s-a mai întâmplat la noi cu miliţienii din 1990”, spune el cu năduf justificat. În anul 2002, Ministerul Justiţiei l-a declarat pe Nae Arnăutu „luptător în rezistenţa anticomunistă”. Ce folos? Orice enciclopedie înşiră o droaie de „celebrităţi” născute la Brăila;Nae Arnăutu nu se găseşte pe această listă. Numele lui nu este înscris pe nicio placă comemorativă a Inspectoratului General al Poliţiei Române. Nimeni nu ştie de el. Acest articol va fi util doar dacă măcar un poliţist va înţelege ce s-a întâmplat într-o vreme a smintiţilor cu înaintaşii lui întru profesie.

Prin sentinţa civilă nr. 1719 din 14 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit că anchetatorul de atunci, torţionarul lui Nae Arnăutu, a încălcat drepturile omului. Colonelul în rezervă Ilie Avădani continuă să locuiască astăzi într-o vilă de lux dintr-un cartier bucureştean.

[1]Informaţii provenite din arhiva familiei Gheorghe N. Arnăutu din Bucureşti.

[2]Arhiva CNSAS, Fond Documentar, Dosar 83, f.11.

[3]N.K.V.D. – Narodnîi comissariat vnuttrennih del(Comisariatul poporului pentru afaceri interne), poliţia secretă a U.R.S.S., înfiinţată în 1917 de comunişti, una dintre cele mai sinistre organizaţii din lume, care, pe teritoriul nostru, şi-a recrutat exponenţii şi şi-a exportat metodele.

[4]Fişa matricolă penală, IICMER, www.iiccr.ro.