Din istoria medicinei Indiei Antice
Medicina indiană susținea ideea că ombilicul era sediul central al vietii umane. De asemenea ea a conturat și tabloul clinic al febrelor, ftiziei, leprei, icterului, a descris amănunțit apariția și tratarea hemoragiilor, variola, cât și o timpurie boală a încheieturilor identificată ulterior cu probleme de grad reumatismal.
Medicina indiană se împarte pe o perioadă a două epoci distincte, și anume medicina preariană în 3000-1500, și medicina vedică, din 700 i. Chr. până în zilele noastre. Nu se poate vorbi de medicina indiană fără să se facă referință la civilizația preariană de la Mohenjodara. Principala concepție medicală indiană era balneoterapeutica. Ca mărturie a acestei concepții este găsirea de arheologi a unor coarne de cerb, cu scop terapeutic.
Tot în întărirea acestei concepții vine și găsirea unei substanțe în care s-a recunoscut silagitul, extras din rocile himalayene, utilizat ulterior în tratarea unor afecțiuni dispeptice și hepatice. De asemenea și găsirea unor oase de sepie conservate în vase de pământ au dus la concluzia că acest remediu ayurvedic, cu utilizare în tratarea afecțiunilor oftalmologice, otice și dermatologice, ar proveni din această perioadă.
Prima atestare arheologică a acestor practici ayurvedice o reprezintă găsirea unei statuete. Aceasta statuetă a fost interpretată în urma constatării poziției ochilor și a posturii ca fiind o reinterpretare a zeului yoghin Shiva. Principiul medical după care se ghida medicina indiană constă în echilibrul dintre cele 3 elemente importante necesare susținerii vieții, și anume; aerul, secrețiile și bila.
Medicina indiană susținea ideea că ombilicul era sediul central al vieții umane. De asemenea ea a conturat și tabloul clinic al febrelor, ftiziei, leprei, icterului, a descris amănunțit apariția și tratarea hemoragiilor, variola, cât și o timpurie boală a încheieturilor identificată ulterior cu probleme de grad reumatismal.
Tot medicina indiană a fost prima care a conectat diagnosticarea diabetului cu gustul urinei.
Chirurgia indiană avea un grad dezvoltat, medicii ayurvedici punând întâi accent pe profilaxia rănilor și implicit evitarea complicațiilor. Ca exemple concrete de tehnici chirurgice folosite, sunt următoarele; amigdalectomii,,extragerea calculilor renali pe cale perineală, amputații, reducerea luxațiilor, tratamentul fracturilor cât și suturi intestinale.
Ca metodă antiseptică, în medicina indiană se foloseau cu succes rășinile unor plante pe care le gasim azi sub denumirea de ficus indica, rhamnus jujuba. Deși a avut o vastă arie de cercetare în toate aspectele vieții medicale, medicina indiană se afirmă cel mai puternic în specializarea suturilor, făcute cu ace drept sau fire vegetale dar și cu păr de animale, respectiv de cal.
Bibliografie.
E. Makay, La civilization de l'indus, Paris, 1936, p. 181.
V.L. Bologa, Istoria medicinei universale, Editura Medicală, Bucureşti, 1970, p. 132.
K. Deichgraben, Die griechische Empirikhershule, Berlin, 1930, p. 346.
