Din istoria liftului jpeg

Din istoria liftului

Primele mențiuni despre existența unor mașinării care aminteau de lift (sau mai degrabă de principiile de funcționare ale acestuia) se găsesc încă din antichitate. La construirea Marilor Piramide egiptene se folosea un sistem primitiv de ridicare a blocurilor de piatră, care cântăreau zeci de tone. La fel se întâmpla și la templele din Mesopotamia, din Persia sau China. La construcția templului Dianei din Efes (sec. VII î.H.), se folosea o rampă, pentru a se putea ridica coloanele care susțineau acoperișul.

De la Arhimede la Kulibin

Arhimede descrie în lucrările sale o instalație foarte asemănătoare cu liftul modern, care folosea un sistem de scripeți și ancore, avea un sistem de blocare și era folosit pentru ridicare materialelor ușoare. De asemenea arhitectul roman Vitruvius face referiri la un astfel de sistem în proiectele sale. 

În Evul Mediu diferite surse menționează existența „liftului” sub forma unor cabine din lemn, care era folosit pentru a ridica persoane sau obiecte la diferite înălțimi, cu ajutorul animalelor sau oamenilor. În secolele XVII-XVIII, astfel de mașinării erau folosite în cas telele din Franța și Anglia (Ludovic al XV-lea avea un lift care făcea legătura între camera lui și cea a amantei – Doamna de Chateaurox, de la Versailles). 

Perfecționarea liftului a fost posibilă mai ales în urma realizării unor descoperiri, prin care forța fizică brută, să poată fi înlocuită cu cea mecanică. Astfel, în 1690, Denis Papin (inventatorul „oalei-minune”) a avut ideea folosirii aburului pentru scoaterea apei din mine. Englezul Thomas Savery a dezvoltat principiul și a inventat o pompă cu care se putea scoate apa din minele inundate. Alte invenții – dintre care se remarcă cele ale lui James Watt (motorul cu abur) sau Hans Oersted (electromagnetismul) au jucat un rol important în dezvoltarea ideii.

În anul 1793, inginerul rus Ivan Kulibin a realizat un lift care folosea un mecanism de ridicare ce folosea sistemul „șu rubului” (sau „cricului”), la Palatul de Iarnă de la Sankt Peterburg. În anul 1816, un lift a fost instalat în palatul de la Arhanghelkoe (în apropiere de Moscova). Abia în 1823, o „cameră ascendentă” a fost realizată și pusă în funcțiune la Londra. Cu această ocazie, cei doi „temerari” care au cons truit-o, Burton și Hormer, au ridicat „camera” în care se aflau 20 de persoane, până la înălțimea de 37 de metri. La acestea însă forța fizică juca încă un rol important. 

De la hidraulic la electric

Numărul lifturilor care funcțio nau pe principiul hidraulic s-a înmulțit treptat, în condițiile în care performanțele tehnice și de siguranță au fost în permanență îmbunătățite. A fost dezvoltat sistemul de ridicare – coborâre, bazat pe principiul contragreutăților (folosind cabluri și scripeți), un rol important în dezvoltarea acestuia avându-l Henry Waterman, din New York (pe la 1850). Puțin mai târziu, un alt american, Elisha Otis, a realizat un sistem care să prevină prăbușirea liftului în cazul în care cablul se rupea. Viabilitatea invenției sale a demonstrat-o la expoziția de la Crystal Palace, din 1854. Trei ani mai târziu, primul lift care folosea principiul lui Otis era instalat într-o clădire de pe bulevardul Broadway, din New York. Pe la 1860 a fost instalat primul lift la un hotel – Grosvenor Hotel din Londra. În anul 1874, J.W. Meaker a patentat invenția care permitea ușilor liftului să se deschidă și să se închidă în siguranță. Primul lift acționat electric a fost realizat de Werner von Siemens în anul 1880. Turnul Effel dispunea de nu mai puțin de 5 lifturi, după cum au putut vedea participanții la Expoziția Universală de la Paris, din 1889, când a fost inaugurată faimoasa construcție.

În anul 1929, tot la New York, a fost patentat și primul lift cu pornire și oprire automată. Tot în anii 20 a fost inventată și scara rulantă, de către Clarence Conrad Crispen. Oricum, foarte recent, istoricul David Starkey, a atribuit întâietatea invenției…lui Henric al VIII-lea, regele Angliei. Cercetând un inventar al bunurilor acestuia, Starkey a descoperit un astfel de sistem, acționat de servitorii de la Palatul Whitehall din Londra, cu ajutorul căruia suveranul care era rănit, era transportat pe scări.

Ivan Petrovici Kulibin (1735 – 1818)s-a născut la Nijni Novgorod, în familia unui negustor. De mic a fost atras de mecanică, dovedind un mare interes pentru ceasuri. A fost numit de Ecaterina a II-a în fruntea Secțiunii Mecanice a Academiei de Științe din Sankt Petersburg, după ce i-a dăruit acesteia un superb ceas, sub forma unui ou. Printre invențiile lui Kulibin s-a numărat și o mașinărie asemănătoare cu cartul de curse de astăzi, dar care era acționat cu ajutorul pedalelor. De asemenea a realizat un telegraf optic, cu ajutorul căruia se puteau transmite semnale luminoase la mare distanță. A făcut mai multe proiecte ale unor poduri peste Neva, planuri pentru motoare cu aburi pentru cargouri, instrumente optice sau lifturi. 

Elisha Graves Otis(1811 – 1861) s-a născut la Halifax, Vermont (SUA). S-a mutat de tânăr la New York, unde a lucrat ca vizitiu. După o vreme a achiziționat o moară de apă, care însă nu a dat randament și pe care a schimbat-o cu un gater. A început să facă trăsuri, dar nici această afacere nu a avut succes. S-a mutat la Albany unde s-a angajat la o fabrică de saltele pentru pat. Pentru că a descoperit o metodă prin care procesul tehnologic a fost mult îmbunătățit, a fost recompensat de patron cu o sumă frumoasă, a renunțat la slujbă și s-a aplecat asupra pasiunii sale – mecanica. Ajutat de fiii săi a dezvoltat un sistem de frânare a trenurilor, pe care apoi l-a folosit cu succes și la lifturi. A demonstrat eficacitatea acestuia la Expoziția Internațională de la New York – Crystal Palace. În timp ce el stătea pe platforma liftului, cablul care îl susținea a fost tăiat cu toporul. Liftul a alunecat câțiva centimetri, după care s-a oprit. După demonstrație, sistemul lui Otis a devenit în scurt timp indispensabil pentru buna funcționare a lifturilor.