Dezvoltarea orașului Roman în perioada interbelică

Perioada interbelică este o epocă istorică pe care specialiștii în cercetarea trecutului trebuie s-o readucă la lumină la adevărata valoare, să fie șterse imaginile oferite de propaganda de partid și de stat în timpul regimului comunist.

Geograful D. I. Oancea a publicat în anul 1959 un studiu în Probleme de geografie despre trecutul orașului Roman și concluziile erau în stil totalitar, impuse de la București și de peste Prut. Trebuia să se sublinieze cu orice preț progresele în timpul ocupației ideologice în raport cu perioada capitalistă din trecutul neamului românesc. Datele oferite publicului cititor, foarte restrâns, erau interesante și concluziile puteau să fie chiar neplăcute pentru cei aflați la putere.

În anul 1930, orașul de pe plaiurile moldave avea 28.823 de locuitori și această populație s-a strâns în timp fără să fie constrânsă să plece din casele din mediul rural. Menționarea ocupațiilor orășenilor demonstra că procesul de industrializare se manifesta în România fără să fie necesare lagăre de concentrare precum în Uniunea Sovietică. Autorul constata că deja populația activă era prinsă în activități industriale în proporție de 21 de procente, ceea ce nu era rău. Se adăugau 11% în comerț, activitate care nu era prea plăcută liderilor comuniști, dar important este să vinzi și nu să produci în cantități enorme. Domeniul transporturilor absorbea 5,7% din forța de muncă și era bine să circule mult mărfurile și oamenii. Agricultura era un domeniu interesant pentru toți locuitorii unui oraș ce încă mai păstra urme de rural prin densitatea scăzută a populației și 24,8% dintre oameni se ocupau de ogoare și răzoare. Era o epocă în care România își satisfăcea în cea mai mare parte necesarul de alimente pe plan local.

Orașul Roman era o localitate urbană în plină evoluție și începea să atragă săteni din așezările vecine prin oportunitățile oferite de economia în plin avânt. Autorul n-a putut să treacă toate realizările capitaliste sub tăcere și a găsit soluția să publice o notă de subsol în care preciza că fabrica de zahăr din localitate era capabilă să ofere 19,9% din producția întregii țări. Mai preciza autorul că un singur centru urban livra 3,9% din făina prelucrată industrial și 3,7% din uleiul extras prin mijloace moderne în România. D. I. Oancea a încercat să facă totul pentru a fi pe linia partidului și a găsit formulări prin care să minimalizeze orice exista până la 23 august 1944. A scris că existau doar câteva întreprinderi mari, cele ce satisfăceau necesitățile locuFoto sus: Fabrica de zahăr din Roman, în perioada interbelică (© iMAGO Romaniae)itorilor din oraș și din România. Erau o fabrică de ulei, una de zahăr, două mori, două tăbăcării și o fabrică de cărămidă. Erau mărfuri ce se cereau pe piață. Se trece cu vederea peste existența unui Arsenal al armatei ce se ocupa de prelucrarea metalelor pentru înzestrarea trupelor.

Industria alimentară a fost descrisă în comunism drept ceva derizoriu în raport cu cea a construcțiilor de mașini, dar era capabilă să asigure prosperitatea unor întregi regiuni dacă ar fi fost folosită rațional. Regimul impus cu ajutorul tancurilor sovietice a fost puțin interesat de acest domeniu secundar și chiar s-a acționat împotriva populației prin dezvoltarea exagerată a sectorului industriei grele, ceea ce a mărturisit și mareșalul sovietic G. K. Jukov în cartea de memorii Amintiri și reflecții.

_{Foto sus: Fabrica de zahăr din Roman, în perioada interbelică (© iMAGO Romaniae)}