Declinul combinatelor siderurgice din România comunistă
Numeroși români au rămas cu nostalgia marilor combinate din deceniile comuniste, care absorbeau cea mai mare parte a forței de muncă din orașele mono-industriale construite în jurul acestora.
Regimul comunist le prezenta într-o lumină idealizată, lăudând producțiile „record” sau îndeplinirea în avans a planurilor de lucru impuse muncitorilor.
Erau omise, în schimb, de propaganda comunistă, problemele grave cauzate de poluarea industrială a orașelor, costurile uriașe de producție, ineficiența economică a multor uzine, condițiile de lucru precare și veniturile mici obținute de angajații din siderurgie, în comparație cu muncitorii din alte țări.
România își propusese încă din anii ’50 atingerea autosuficienței în producția de oțel, necesară pentru alimentarea industriei esențiale de construcții de mașini. Producția de oțel a crescut de la 550.000 de tone în 1950 la 1,8 milioane de tone în 1960 și, odată cu construcția combinatului siderurgic de la Galați, la 6,5 milioane de tone în 1970.
Construcţia combinatului siderurgic Galaţi a început în 1960, iar potrivit unori istorici peste 12.000 de oameni, cei mai mulţi din satele regiunii Moldovei au fost angajaţi pentru lucrările necesare. Combinatul a fost inaugurat de Nicolae Ceauşescu, în 14 septembrie 1966. În anii '70, numărul salariaţilor combinatului a ajuns la 40.000, iar cel al angajaţilor de pe întreaga platformă siderurgică depăşea 50.000 de oameni. Era cel mai mare combinat construit în România.
În ciuda acestei creșteri impresionante a producției de oțel din anii '70, ea nu a reușit să acopere cererea, iar calitatea oțelului era insuficientă pentru multe aplicații din industria construcțiilor de mașini, arătau, în 1991, autorii volumului „România, un studiu al țării”, editat de Ronald D. Bachman și publicat de Biblioteca Congresului SUA.
„Prin urmare, la începutul anilor 1970, guvernul a decis construirea unui combinat siderurgic ultramodern la Târgoviște, folosind tehnologie vest-germană. În a doua jumătate a deceniului, un alt complex de mari dimensiuni a fost ridicat la Călărași – din nou cu tehnologie occidentală. Totuși, industria nu a reușit să atingă obiectivul de producție de 18 milioane de tone pentru anul 1980, pe măsură ce țara intra într-un declin economic general”, informau cercetătorii americani, în volumul „România, un studiu al țării”.
În 1985, producția de oțel a României ajunsese, potrivit studiului, la 13,8 milioane de tone, iar în 1988 la 14,3 milioane, încă sub țintă, dar suficient pentru a plasa România printre primele zece țări producătoare de oțel din lume raportat la populație, notau autorii volumului.
Anii ‘80, începutul sfârșitului pentru combinate
Specialiștii arătau că programul de industrializare al Partidului Comunist Român s-a bazat pe resurse naturale bogate, printre care cele mai extinse rezerve de petrol și gaze din Europa de Est, cărbune, minereuri metalice și alte minerale și lemn. Căile navigabile interioare și porturile maritime cu ape calde au facilitat comerțul intern și extern, iar numeroasele râuri care izvorau din zonele de munte ofereau posibilități pentru irigații și pentru producerea de energie electrică.
„În ciuda acestor avantaje naturale, economia anilor 1980 s-a confruntat cu o gravă penurie de materii prime și energie, pe măsură ce o mare parte dintre rezervele cele mai accesibile se apropiau de epuizare. În plus, ani de exploatare neglijentă a resurselor au provocat degradări severe ale mediului, afectând în special rezervele de apă, solul și pădurile”, concluzionau autorii volumului.
În anii ‘90, orașele siderurgice ale României ofereau o imagine dezolantă. Complexele industriale, cu mii de angajați, dar cu tehnologii învechite, mai rezistau cu greu economiei de piață în care România făcea primii pași după o perioadă îndelungată.
„Producţia de oţel a crescut dramatic sub dictatorul comunist Nicolae Ceauşescu, datorită fetişului său pentru industria grea, iar până în anii 1980, siderurgia Hunedoarei era cea mai mare din toate din Balcani. La începutul anilor '90, siderurgia era deja în declin, dar era încă imensă, poluantă şi, într-un fel îngrozitor, uimitoare”, scria Peter de Graaf, un fotograf neo zeelandez care vizitase Hunedoara în anii ‘90.
Călătorul observa atunci priveliștea stranie a colosului industrial din Hunedoara, care înconjura Castelul Corvinilor și acoperea orașul cu noxe.
„Castelul din Hunedoara a fost înconjurat pe trei laturi de halele combinatului, de turnuri de beton de răcire, de cuptoare şi rânduri de coşuri de fum falnice care aruncau fum usturător, maroniu-roşcat. Culoarea era dată de dioxidul de azot, un gaz toxic care formează acid nitric la contactul cu ploaia. Pe măsură ce fumul se răspândea, cerul devenea roz ca şi cum ar fi întotdeauna apusul soarelui. A fost ca şi când am cădea într-un fel de coşmar industrial distopic sau în decorul unui film post-apocaliptic”, relata Peter de Graaf.
Citește mai multe amănunte despre declinul combinatelor siderurgice din România pe adevarul.ro
Mai multe pentru tine...
