Cursa înarmărilor în timpul Marii Crize Economice
Dezastrul economic început oficial și istoric prin prăbușirea bursei din New York în toamna anului 1929 a avut drept cauză viciile sistemului capitalist de producție și acest uragan planetar nu putea fi oprit de bieții politicieni și afaceriști cu slabele lor forțe. Au fost încercate tot felul de proiecte, dar totul a eșuat. Măcar au încercat pentru salvarea nivelului de trai al maselor de alegători și de cumpărători. Descrierile vaste și savante ale fenomenului se repetă și au început să devină suspecte prin aceste interpretări insistente. Nu cumva se ascunde ceva în spatele cuvintelor frumos meșteșugite de cei ce au renume științific?
Datele publicate până acum arată însă cu totul altceva. Liderii vremii au fost pasionați de uriașe afaceri cu armament, cele ce aduceau averi și comisioane din veniturile publice. Nu era păcat să arunci banii pe o școală banală? Spania interbelică a cunoscut o epocă de frământări politice și era normal să fie așa pentru că diferențele sociale erau prea mari și astfel cantitatea de ură din societate a sporit în fiecare zi. Acest detaliu psihologic era lipsit de importanță în fața poftelor pentru armament puternic.
S-a dat comandă începând din 1929 pentru 18 tunuri de calibrul 381 mm, banii țării fiind orientați spre Marea Britanie. Erau coloși de câte 88 de tone și un singur proiectil avea o masă de 885 kg, adevărate bijuterii ale industriei grele din epocă. Sumele pentru cumpărarea tehnicii artileristice și pentru montarea în baterii de coastă au fost deosebite și au afectat veniturile populației. Oamenii aveau nevoie de unt și nu de tun, dar industria constructoare de mașini avea nevoie de altfel de comenzi. Cheltuielile inutile ale autorităților au favorizat nemulțumirile populare și s-a ajuns în timp la un sângeros război civil, un laborator pentru o conflagrație și mai mare.
Nu se poate genera o criză la nivel planetar doar din câteva tunuri britanice cu destinația Spania. Absolut normal! Problema este că marile puteri începuseră cursa înarmărilor după ce o perioadă se jucaseră cu teoria dezarmării pentru a nu se mai repeta prima conflagrație mondială. SUA era interesată de obținerea supremației navale și, cum la cuirasate exista încă o interzicere a punerii în șantier de noi unități, amiralii au comandat crucișătoare grele ce aveau la dispoziție tunuri de calibrul 203 mm, cel ce era adorat de marinarii epocii. O serie întreagă de astfel de vapoare a fost finalizată până la declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial. O artilerie compusă din nouă tunuri de calibrul amintit era devastatoare pentru orice țintă blindată ușor și doar cuirasatele erau un pericol pentru aceste cetăți plutitoare rapide. Unele nave aveau câte zece guri de foc de calibrul ce devenea o obsesie pentru conducătorii marilor puteri.
Era absolut normal să apară distrugătoare pentru a realiza protecția vaselor principale împotriva torpiloarelor de suprafață sau a celor subacvatice și noile unități luate drept model au fost cele japoneze din Clasa Fubuki. Dacă în prima conflagrație mondială crucișătoarele ușoare aveau tunuri de calibrul 105 mm și distrugătoarele de 88 sau 102 mm, noile unități au primit guri de foc de calibrul 127 mm. Cele șase piese le transformau în adevărate crucișătoare ușoare, dar autoritățile preferau termenii mai modești de distrugător sau lider pentru a ascunde reala putere de foc. Chiar dacă erau mai puține piese la bord, turelele amplasate corect permiteau concentrarea loviturilor și nu mai era necesară montarea tunurilor circular ca la o cetate modernă.
Franța dispunea pe navele proprii piese de calibrul 138,6 mm pentru a avea supremație în raport cu vecinul italian și cu clasicul inamic german. SUA, având la dispoziție multe nave rămase din precedenta conflagrație, a intrat mai târziu în cursă, dar au fost comandate șantierelor navale unități dotate și cu opt tunuri de calibrul 127 mm, gură de foc cu un potențial deosebit antiaerian și naval și care a fost standardizat.
Cursa pentru vapoare performante
Dacă erau asamblate distrugătoare din ce în ce mai puternic înarmate și mai rapide, înseamnă că acestea aveau ce să protejeze la distanță de bazele maritime. Oare ce mai construiau șantierele navale în era de criză? Japonia a pus în șantier portavionul Ryujo și SUA a ripostat cu USS Ranger. Erau primele încercări de trecere de la vechile unități construite pe nave comerciale sau pe foste cuirasate, prea grele și prea dificil de manevrat. Noul tip de vapor era vârful proiectării maritime pentru că implica o combinație periculoasă între tipuri de muniții și de combustibil. Manevrarea avioanelor în spațiul îngust și primirea acestora după misiuni erau alte două probleme de soluționat de către proiectanți.
Obiectivele au fost prea complicate și numai SUA, Japonia și Marea Britanie au reușit să dezvolte flote de portavioane începând din era de criză. Germania nazistă, mult lăudată pentru realizările tehnice, n-a putut să finiseze nici măcar modestul și depășitul portavion ce purta numele creatorului dirijabilelor. Complexitatea mașinii de transport și lansat avioane a fost de-a dreptul insurmontabilă și pentru Uniunea Sovietică până la prăbușirea din 1991, spre disperarea liderilor de la Kremlin care au tocat munți de bani și de materiale pentru a egala SUA în domeniu.
USS Enterprise și USS Yorktown au fost imposibil de egalat după ce au venit drept soluții pentru oferirea de locuri de muncă și apoi trebuia să se treacă la unitățile moderne din clasa Essex. Se tot scrie că economia bastionului democrației nu prea mergea și începuse din nou să dea rateuri prin 1938, dar aceste zise probleme nu puteau să pună probleme în munca de asamblare a altor două portavioane, USS Wasp și USS Hornet. Se construia într-un număr mic de exemplare pentru că se făceau intense studii pentru perfecționarea echipamentelor de la bord și nu erau probleme financiare la mijloc. Conducerea de la Washington a tras concluzii corecte din experiența oferită de Royal Navy și s-a mers pe principiul producerii unui număr limitat de nave care să aibă înglobată cea mai înaltă tehnologie la bord, dar progresele înregistrate de tehnică le puteau uza moral și era necesară punerea în cală a altor unități care să fie cu mult peste ceea ce avea concurența. Dacă se asamblau două vapoare performante, acestea puteau oricând să fie multiplicate de muncitorii șantierelor navale.
Apuntarea era o etapă extrem de periculoasă a unei misiuni aeriene și implica formarea unor piloți strict specializați. Avioanele arătau cam la fel cu cele ce decolau de la bazele clasice, dar ascundeau un mare secret: structura de rezistență. Nu mai era loc pentru lemn și pânză pentru a face față șocurilor de la frânarea bruscă prin folosirea cablurilor. Structuri din oțel și duraluminiu erau desenate și fabricate pentru a fi rezistente și la impactul proiectilelor inamice. Escadrilele de pe portavioane costau scump și era nevoie de firme cu un personal înalt calificat pentru a nu se permite erori în timpul procesului de asamblare.
Flotele militare au înghițit sume enorme în perioada interbelică și a fost absolut normal să apară o criză economică la un anumit moment. S-a dat vina pe bursa americană și pe sistemul capitalist prost conceput și s-a mers înainte cu înarmarea furibundă pe mare, uscat și în aer până când nu s-a mai putut da înapoi și a fost suficientă scânteia de la granița cu Polonia pentru a aprinde incendiul universal.
Este interesant de precizat că mai întâi a început cursa pentru vapoare performante pentru un nou război ce urma să se desfășoare pe spații vaste și în care petrolul să fie combustibilul principal. A fost normal să fie transformate motoarele pe navele mai vechi și cele noi să primească grupuri energetice ce dispuneau de rezervoare generoase prin volum. Amiralii au fost interesați să dezvolte și infrastructura și astfel au fost construite depozite noi în locurile principale de ancoraj. Industriașii și statele au început să fie interesați de rafinării de mari dimensiuni deoarece un portavion putea să ia la bord și peste 4.000 t de combustibil lichid la o misiune.
Un crucișător greu necesita 1.600 t și un distrugător avea nevoie de 400 t. Schimbarea sursei de energie a implicat și dezvoltarea unei flote de petroliere cu unități din ce în ce mai mari și mai solid construite. Petrolul era net superior cărbunelui în ceea ce privește modul de utilizare, dar avea cusurul că se putea strecura prin orice fisură și era inflamabil. Criza a existat în regiunile carbonifere pentru că au fost tăiate comenzile din epoca motorului cu abur clasic și nici în porturi nu mai era nevoie de mulțimi de oameni pentru încărcarea magaziilor. Sala motoarelor implica un număr limitat de marinari și era absolut normal să apară probleme legate de angajări.
Şantierele navale au avut parte de comenzi din belșug de nave militare și au duduit în perioada interbelică, noile construcții fiind adevărate bijuterii ale tehnicii de luptă. Marea Britanie, SUA, Japonia, Franța, Italia, Germania și Uniunea Sovietică au fost angrenate în cursa pentru supremație mondială și s-a făcut totul pentru atingerea obiectivului. Este interesant că nu Germania a început nebunia înarmărilor de mare amploare și Adolf Hitler a fost doar un lup care s-a băgat nepregătit în mijlocul haitei nervoase. Apoi a devenit țapul ispășitor pentru toate cele făcute de cei ce-au muncit din greu să ascundă nemerniciile săvârșite în taină.
Marea Criză Economică n-a existat pentru cei ce erau atașați ferm de comenzile de stat și n-a avut cauze de sistem. Totul a plecat de la voința celor de la putere și au plătit cei de jos, așa cum a fost cam întotdeauna în istorie. Este interesant că au fost pedepsiți unii lideri învinși chiar prin pedeapsa cu spânzurătoarea, dar cursa înarmărilor a fost declanșată chiar de învingători și înainte de prăpădul economic. Chiar există descrieri că încă mai era prosperitate în unele state și apoi nivelul de trai se prăbușea în ciuda investițiilor venite din partea partidelor de la putere.
Foto sus: USS Enterprise (foto: Wikimedia Commons)
Mai multe pentru tine...
