Cum se îmbrăcau doamnele în epoca Regelui Soare?

Regele Ludovic al XIV-lea a reușit să construiască un fenomen fără egal: strălucirea Curții sale a influențat toate celelalte Curți europene, impunând prestigiu la toate capitolele.

Ținuta doamnelor de la Curte evidenția, prin bogăție și somptuozitate, rangul nobiliar al purtătoarei, în primul rând, dar și țara în care era lucrată. Foarte ceremonioasă și solemnă, elaborată în detalii și cu foarte multe accesorii, rochia supunea doamnele unui adevărat chin, prin greutatea și croiala sa.

Imaginea de siluetă alungită era dată de coafura înaltă și de tocuri, iar dezvelirea decolteului, mânecile până la cot sau trei sferturi și trena amplificau grația și farmecul feminine. Coafura, extrem de elaborată, era formată din bucle ridicate în creștet sau aranjate în lateral. Modelul de rochie la modă avea decolteu mare, oval, talie coborâtă în unghi, „strânsă în corsajul șnuruit peste o scândurică triunghiulară, învelită în țesătură brodată”, iar fusta în două rânduri avea pe dedesubt jupe, de obicei croită cu volane orizontale.

Pe deasupra rochiei, doamnele purtau manteau, deschis în față, tocmai să lase la vedere jupe, sau bufant în lateral, pentru a accentua șoldurile. Codul impunea ca, la ceremonii, rochiile doamnelor să aibă trenă. Uneori, în ținuta de zi se purta ca accesoriu vestimentar un șorț brodat și tivit cu dantele, de influență olandeză, și pelerina cu glugă, în anotimpul friguros, iar pantofii aveau tocuri mai înalte. Bijuteriile masive confereau o maximă strălucire doamnelor de la Curte. Pe stradă sau când plecau în vizită, nu lipseau din vestimentație gulerul și manșonul din blană, mănușile și bastonul, asemenea bărbaților.

Marea ținută

Spectaculoasa ținută a reginei Franței Maria Tereza ilustrează luxul și opulența vestimentației maiestuoase de la Curtea Regelui Ludovic al XIV-lea, de a cărei elaborare și confecționare se ocupau strict croitoresele personale ale reginei sau croitorii Curții.

Marea ținută cuprindea bustiera sau partea superioară a rochiei, jupa sau fusta rochiei și trena sau baza rochiei. Un element tipic al acestei perioade era corsetul, întărit cu oase de balenă, care aplatiza pieptul, împingând umerii înapoi. Mâneca rochiei se purta căzută pe umeri, într-o croială bufantă până la cot, iar marginea era îmbogățită cu fireturi aurii și dantelă fină, aplicată în mai multe straturi.

Fusta rochiei era susținută de coșuri (care dădeau și forma rochiei), confecționate din oase de balenă sau răchită și, mai târziu, din sârmă, îmbrăcate cu pânză rigidizată cu amidon. Amploarea coșurilor a crescut odată cu trecerea spre secolul al XVIII-lea.

Regina Maria Tereza și fiul său Ludovic, impozanţi în marea ţinută

Statutul și importanța rangului la Curtea Regelui Ludovic al XIV-lea erau evidențiate și de lungimea trenei. Codul vestimentar reglementa ca regina să poarte o trenă lungă, care nu trebuia depășită ca lungime, cu niciun chip, de cea a doamnelor de la Curte.

Mătasea rochiei era țesută cu fir de aur și argint și bogat împodobită cu fireturi aurii, ceea ce dădea distincție purtătoarei. Întregul ansamblu vestimentar al reginei era completat cu bijuterii prețioase și perle naturale, împodobit cu pene de struț, care „adăugau o notă exotică rochiei sale”.

În secolul al XVII-lea era la modă palatinul, un colier din perle care atârna pe spate, iar în față rămânea la baza gâtului, într-un decolteu amplu și generos. Atât regina, cât și doamnele cu titluri nobiliare purtau o mască în zilele călduroase, pentru a-și proteja fața de soare. Aceeași mască era un accesoriu nelipsit pentru doamnele de la Curte când participau la spectacolele de dans și operă, unde aveau ocazia de a-și expune bogăția și statutul, prin apariția vestimentară.

Culorile tradiționale regale erau roșu, negru și alb, completate cu auriul strălucitor. Codul de culoare pentru doamnele mai tinere era argintiul sau auriul, în timp ce doamnele în vârstă purtau rochii negre.

Forma conică inversată a bustului rochiei crea un mare disconfort doamnelor, mai ales celor cu forme robuste, totuși ducesa de Orléans „își adora ținuta, preferând-o mai informalului mantou, care a apărut în 1678”.

Luxul maxim la Curte îl reprezentau mătăsurile franțuzești, iar apariția mantoului relaxează formalismul stilului aristocratic în modă. Deschis în față și purtat peste corsetul și fusta rochiei, mantoul contribuie la definirea unui stil vestimentar elaborat, revoluționând ținuta de zi a doamnelor, care, cu această piesă de vestimentație, reușesc să facă mult mai delicate formele feminine.

Coafura fontanges se naște dintr-un accident

O nouă modă în coafură a fost lansată de una dintre amantele regelui Ludovic al XIV-lea, Marie-Angélique, ducesă de Fontanges, care și-a strâns părul în grabă, după ce și-a pierdut pălăria căzând de pe cal, în timpul unei partide de vânătoare la care fusese invitată de rege. După ce coafura a fost distrusă în accident, ducesa a avut inspirația să rupă o bucată de dantelă cu care și-a legat părul în creștet, născându-se, astfel, stilul coafurii fontanges.

Pentru că regele a apreciat noul stil de coafură, după anii 1670 doamnele de la Curte au început să-și aranjeze părul după noua modă, pieptănându-l spre spate și pe verticală, legându-l apoi peste buclele stivuite cu un accesoriu din dantelă cu mai multe rânduri de volănașe, prinsă pe un cadru metalic, care avea denumirea de „comod”.

La Curtea Regelui Soare nu se putea intra dacă vestimentația nu respecta codul impus, iar cu ocazia unor evenimente importante, cum ar fi încoronarea sau căsătoriile princiare, dar și la anumite sărbători sau recepții date de rege, ținuta invitaților reprezenta un ansamblu elaborat de piese vestimentare și accesorii de lux, care, în cele mai multe cazuri, ajungeau să coste cât un castel modest.

Veșmintele de ceremonial funerar

Mai mult decât oricare dintre predecesorii și urmașii săi, Ludovic al XIV-lea a adus regalitatea la înălțimea unui prestigiu incomparabil, prin reinventarea unei puteri fără precedent și fără egal în Europa. 1 septembrie 1715 este singura zi în care măiestria sa nu-i mai aparține, este ultima zi, ziua propriei sale morți.

La palatul regal, doamnele îndoliate și-au lăsat trena rochiilor de doliu să „măture praful” parchetelor princiare, ca semn al ritualului funerar. Practica funeraliilor de nivel înalt din secolul al XVII-lea cerea ca veșmintele de ceremonial să aibă trenă, atât pentru femei, cât și pentru bărbați.

Veșmintele bărbătești de doliu erau niște pelerine ample și lungi, destul de grele, cântărind multe kilograme, ceea ce făcea ca purtătorul să meargă atent, pentru a nu călca pe propria trenă sau pentru a nu călca pe trena celorlalți. Pe lângă prinții de sânge, magistrații și prelații aveau dreptul să poarte mantaua de doliu, iar la ocazii speciale, cum erau încoronările, le puteau purta și aristocrații de spadă.

Fragmentul face parte din articolul „Modă, etichetă și ceremonial de curte în vremea Regelui Soare”, publicat în numărul 252 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 13 ianuarie - 14 februarie, și în format digital pe platforma paydemic.